Despre pierderea capului celui mai puternic

Sorina Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

Despre „paternitatea“ ideilor

Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...

Idei vechi despre valoarea paradoxală a aproapelui

Ni se întâmplă uneori, câtorva dintre noi, să avem privilegiul de a trăi, fie şi o vreme, în preajma unor oameni „de valoare“, cum ne place să le spunem acelora - foarte puţini - care sunt recunoscuţi şi acceptaţi ca atare încă din timpul vieţii lor, în comunitatea din care fac parte. Însă, deşi le suntem aproape (câteodată chiar în adevăratul sens al cuvântului), nu reuşim să receptăm la realele dimensiuni această valoare a lor. Să fie tocmai din cauza apropierii (sau proximităţii)?,
s-au întrebat, adeseori, gânditori şi analişti din diverse domenii şi orientări. Să se genereze, oare, o anumită familiaritate care să deformeze raportarea noastră la aceşti oameni altfel „deosebiţi“, cu o personalitate ieşită din comun - în sens pozitiv, desigur? Presupunem că nu ne referim la vechea vorbă cum că „nimeni nu e profet în ţara lui“ - calitatea umană nefiind legată în mod nemijlocit şi necesar (deşi ştim bine că Dumnezeu e în toate) de relaţia noastră (a fiecăruia, a comunităţii) cu divinitatea, în sensul că putem vorbi de autentică însemnătate pe alte niveluri şi în alte planuri decât cele ale religiozităţii-religiei. Există numeroase fapte aparent „mărunte“, pe care avem tendinţa să le includem cu mare uşurinţă (poate neglijenţă, de ce nu?) între cele cotidiene, banale şi neimportante. Când acestea se petrec în jurul tău, lângă tine, nu mai ai răgazul şi „distanţa“ să meditezi la natura lor şi să te întrebi dacă sunt sau nu „obişnuite“, dacă nu cumva au o încărcătură preţioasă pe care tu nu o vezi, care nici nu te incită să o descoperi. Dacă faptele bune mai sunt şi însoţite de o modestie rară, de o discreţie specifică multora dintre oamenii „de valoare“, de chiar imposibilitatea de a le stabili apartenenţa, „autorul“ - numindu-l aşa -, atunci se întrunesc toate condiţiile pentru o falsă (artificială, incompletă, improprie) integrare a rostului persoanelor respective şi a ceea ce fac pentru noi, ceilalţi, precum şi a sensurilor din mintea noastră (ne)corespunzând rostului lor. Ni se pare - credem, în cel mai fericit caz - că-i acceptăm aşa cum sunt, că-i înţelegem şi îi susţinem în împlinirea menirii pe care o au alături de noi. Dar ne înşelăm. Ne dăm seama şi afirmăm public că aceşti oameni sunt „valoroşi“, dar nu şi de ce (spunem asta, de ce sunt), cât de importanţi sunt, care este această „misiune“ a lor. Pricepem, ca despre nişte lucruri, că ne lipsesc şi avem nevoie de ei atunci când, din varii motive, nu mai sunt lângă noi. Ne creem iluzia, ca să devină totul suportabil, să nu ne învinovăţim, că-i putem „înlocui“. Iar după ce trec la cele veşnice, dacă noi mai suntem încă „pe aici“, ne trezim parţial din această deşartă atitudine şi le construim socluri măreţe. Prea târziu, fireşte...