Cartea, bătrânul şi frunzele

Fiica mea a avut de scris o compunere pentru ora de limba română (la clasa a V-a), în care să folosească toate cuvintele: carte, autobuz, bătrân, umbrelă, geamantan. Cu siguranţă, ea nu s-a gândit la bunicul ei, în timp ce o aşternea pe hârtie, dar eu, citind-o, mi-am amintit de tata şi parcă l-am recunoscut în unul din personajele povestirii. Acesta este textul:

Cartea

Într-o dimineaţă ploioasă de toamnă, aşteptam un autobuz ce părea să nu mai vină...
Cerul mohorât mă făcea să nu am chef de nimic. Număram frunzele de pe trotuar.
În staţie, sub o umbrelă la fel de cenuşie precum se anunţa ziua aceea, un bătrân citea o carte abia scoasă dintr-un geamantan burduşit cu volume groase.
Îl urmăream cum zâmbeşte în timp ce dădea foile fără grabă.
După un timp, m-am surprins că zâmbesc şi eu. Mă gândeam ce mult îi plac cărţile dacă citeşte pe stradă.
Nici nu am observat când a sosit şi a plecat autobuzul, în care eu am uitat să mă urc, dar care luase cu el bătrânul, umbrela şi geamantanul.
Pe băncuţă era cartea. Am privit coperta. Era acolo poza bătrânului, adică el era autorul.
Pe prima pagină, scria: “Fetiţei care a avut răbdare să numere frunzele...”