de ce scriu atit de putine editoriale

Am fost intrebata adesea de ce, in ultimul timp, scriu atat de rar - si, mai ales, de ce nu mai „atac“ taramul atat de dorit de foarte multi jurnalisti, al editorialelor...
Specialistii din domeniu au inceput, de asemenea, sa nu ma mai intalneasca in cautarea unor personalitati de larga notorietate, care sa-mi acorde interviuri, sau pe „terenul minat“ al subiectelor „tari“ de reportaj. Sunt suspectata - nejustificat - de reintoarcerea in „turnul de fildes“ al filosofiei/teologiei, lucru pe care, de altfel, nu-l consider nici eu de neconceput, cu singura rezerva asupra aspectului „izolarii“ mele. Cred si azi ca atat filosofia, cat si teologia, traiesc cu adevarat numai in „agora“, in „for“, in mijlocul oamenilor. Consider si astazi ca filosofarea este un tip de comunicare intru comuniune, iar filosofia, ca si teologia, in unele demersuri - nu toate, medii culturale ale caror existenta si evolutie nu sunt incompatibile cu ale celorlalte medii. Pot raspunde si azi, cu aceeasi fermitate, unui fost director de institut cultural national, ca stiinta si tehnologia inseamna tot cultura, ca massmedia autentice reprezinta cultura, ca relatiile publice si marketingul presupun o „grea“ (fie si numai prin complexitate) cultura, prin urmare, un „filosof al culturii“ (fac referire la un subdomeniu al filosofiei, denumit asa prin uzanta - „filosofia culturii“ -, altminteri, intr-un sens mai profund, un filosof ori este „al culturii“ ori nu este deloc) poate sa se ocupe, linistit, de soarta unei asemenea culturi, fara teama de a se „discredita“ si fara impresia ca isi pierde vremea cu pseudoprobleme. De ce, totusi, scriu atat de „putin“? Pentru ca uneori, dupa foarte multa incapatanare, dupa eforturi imense, dupa o „lupta cu tine insuti“ inversunata, dupa o cultivare atat de „hotarata“ incat risca absurdul, reusesti sa dobandesti o experienta - aproape insuportabila pentru unii - a esentialului intr-o profesiune de credinta - si abia atunci incepi sa asculti, sa taci si sa ai rabdare. Scriu atat cat scriu, ce si cum scriu, pentru ca abia acum ii ascult pe ceilalti. Pregatim un numar special despre profesia si statutul jurnalistului. În echipa noastra sunt cativa (alti) licentiati in filosofie, dupa cum, nu este un secret ca sunt mai multi teologi. Unii sunt insa la departamentul de service calculatoare si retele, altii la dtp si pre-press, la tiparul ofset sau la cel flexografic, la marketing si publicitate... Si trebuie sa avem o discutie „deschisa“ (catre si dinspre public) despre urmarea sau „tradarea“ vocatiei in cazul nostru. Sunt dispusa - si poate ca ma „pricep“ mai mult decat alti jurnalisti, totusi, sa vorbesc si sa scriu in numele „filosofilor“ care „fac“ poligrafie si presa specializata (in altceva decat domeniul formarii lor fundamentale), dar ne aflam intr-o perioada in care mai importanta este, cu siguranta, repet, ascultarea reciproca...