Criza cărţii şi asociaţia editorilor

Criza cărţii şi asociaţia editorilor
Perpessicius (Cuvântul, an VII, nr. 2213, 20 iunie 1931, p. 1)

S-a constituit de curând o asociaţiune a editorilor din ţara românească. S-a ales un comitet şi s-a designat un sediu. Cineva ar spune: „Ce mai voiţi?“ Iar altul, mai puţin răutăcios: „Jumătate din treabă e făcută; putem aştepta în linişte cealaltă jumătate“. Nu suntem de părerea nici unuia dintre onoraţii glosatori ai faptului acestuia, până astăzi, divers. Că s-a constituit o asociaţiune a editorilor e mai mult decât frumos; este chiar lăudabil. De dovedit nu dovedeşte însă nimic, iar cât despre jumătatea pe care ar reprezenta-o începutul acesta, să nu mai vorbim. Am mai cunoscut astfel de asociaţiuni; aceleaşi nume le-am mai văzut figurând şi-n alte înjghebări, fără ca ceva din ceea ce curent se înţelege prin criza cărţii să fi fost mişcat din orbita determinărilor obşteşti.
Că este o criză a tiparului, în înţelesul de criză a cărţii, de literatură şi ştiinţă vulgarizată, este neîndoielnic. Şi ne gândim, desigur, la cartea românească. Literatura şi ştiinţa străină se desfac, în ciuda condiţiilor economice grele, încă destul de bine. După cum nu mai puţin bine se desfac traducerile din autorii de renume ai literaturii universale contemporane, ca o dovadă de ce perspective închide debuşeul românesc, nu numai pentru cărţile străine, dar, socotim noi, chiar şi pentru tipăriturile autohtone. Este deci o problemă a crizei tiparului, actuală şi acută, şi la atenuarea, dacă nu şi la rezolvarea ei, sunt îmbiaţi domnii din noua asociaţiune a editorilor, constituită deunăzi. Ceea ce vrea să spună că dacă aplaudăm naşterea acestui făt de zile negre - şi mai mult vrem să-l vedem viând, crescut şi înţărcat, aşezat după aceea la rosturile lui, la un început de autonomie biologică. Sau şi mai simplu: fie ca noua asociaţiune a editorilor să nu mai reediteze văicărelile foştilor prunci editoriali şi să purceadă de urgenţă la aflarea de mijloace curative, la victorie.
Pentru că, ni se pare, chestiunea e ceva mai simplă, la origine. Întrebarea este dacă actuala criză a cărţii poate fi remediată, şi în cazul acesta încercat totul, mijloc elementar sau eroic, ca ea să fie remediată.
În ce măsură şi-au pus problema aceasta a mijloacelor de acţiune editorii noştri, e inutil să mai insistăm. Am merge chiar mai departe, cu certitudinea că suntem în inima adevărului, şi-am spune că onoraţii noştri editori şi-au dat seama despre o criză a tiparului, abia după ce au aflat câte ceva în presa Apusului şi-n ecourile răzbite în presa din ţară. Atunci şi-au făcut casa şi, constatând deficite, nu s-au gândit să dispară, nici să-şi tragă un glonte, nici cum să le împlinească, ci, aşezaţi în pragul monumentalelor palate de beton, au scos vaiete disperate şi tânguiri din ce în ce mai dezgustătoare.
Când au văzut că Apusul organizează zile de vânzare publică, bâlciuri ale tiparului şi alte inovaţiuni anexe, le-au reprodus aidoma, ca şi cum ce se potriveşte Apusului merge şi la noi. Când au auzit vorbindu-se de o criză a supraproducţiei, au luat seama că tipăriseră prea mult şi au făcut totul să nu se mai tipărească nimic. Au făcut chiar mai mult: vina întreagă au dat-o pe seama blestemaţilor de autori. După ce că-i tipăriseră, voiau acum să-i mai şi vândă şi mai ales să li se dea socoteli adevărate, ba - te miri - şi bani? (Ce spun sunt fapte, nu vorbe.) Ce vor zice, mă întreb, astăzi, când vor afla că-n Apus versiunea supraproducţiei a căzut, nu ştiu. E de ajuns să spunem că statisticile franceze (pe noi ne-a ferit sfântul de aşa ceva) arată pentru 1931 un număr de 11.460 opere tipărite, mai mare deci decât pentru anii 1929 şi 1930. Este, spun cunoscătorii de acolo, o criză de valori (pe care recenta alegere a lui Pierre Benoît la Academie o punctează destul de sugestiv) şi este mai ales o criză de orientare. Se lucrează, susţin cunoscătorii, în Franţa, pentru 5000 de privilegiaţi şi se neglijează marea masă a cititorilor populari. Ceea ce, cu un cuvânt, înseamnă că problema crizei şi acolo, precum şi la noi, este aceea a desfacerii.
Iată prin urmare misiunea noii asociaţiuni a editorilor, constituită zilele acestea. Ea trebuie să lucreze în genul marilor întreprinderi, cu curaj, cu iniţiative multiple, cu puţin risc chiar. Nu e de ajuns să repetămcuvântul consacrat, după care cititorii cărţilor româneşti nu întrec cifra de 5000. Trebuie făcut totul ca să sporească până la una de rentabilitate. Şi lucrul e cu putinţă. N-avem o viaţă literară organizată. Ce editură a publicat o foaie bibliografică utilă şi corectă, ce editură s-a gândit să fondeze o foaie de reportaj literar de infinită eficacitate? Asociaţia editorilor va trebui să se gândească serios la aceasta. Apoi la zonele de desfacere şi la multiplicarea lor. Practicienii învăţământului ştiu de pildă că debuşeul şcolilor secundare, aşa de preţios şi prin bibliotecile de clase sau ale şcolilor, ca şi prin cumpărăturile individuale, stimulate de profesorii de literatură, nu formează întru nimic obiectul de preocupare al editorilor. Există o publicitate a cărţilor didactice. Nu este una a cărţilor de literatură sau ştiinţifice. Mai curând vezi prin cancelarii câte un „persian“ cu ştofe ieftine, decât un literat sau un editor în vizită de informare şi propagandă. Editorul stă la tejghea şi se consideră chit. Dar bibliotecile populare, dar bibliotecile municipale, dar zonele de vilegiatură, dar sezonul premiilor de sărbători sau de fine de an? Făcut-au ceva editorii să le stimuleze, să le crediteze, pe termen lung, sau să le genereze? Să sperăm că noua asociaţie a editorilor va trece la singura ofensivă efectivă, aceea a iniţiativelor, şi că nu se va mulţumi numai cu actul de naştere, de constituire, şi cu sediul asigurat.