Catehismul ziaristului

Memorial de ziaristică*

Catehismul ziaristului
Perpessicius (Cuvântul, an IV, nr. 1138, 24 iunie 1928, p. 1)

N-avem la îndemână, în momentul de faţă, acea lucrare despre ziarism, a lui de Jouvenel, despre care relatau curierii noştri profesionali mai acum câţiva ani de zile. Se pare că ne-ar fi fost o bună călăuză pe drumul întortocheat şi presărat cu spini al presei româneşti de astăzi.
Însă actualitatea, în braţele căreia ne simţim încorsetaţi, conferinţa micii înţelegeri a presei, declaraţiile aşa de categorice ale ministrului nostru de externe, dezavuând cenzura şi mai ales prompta şi lipsita de delicateţe dezminţire cu care oficiosul guvernului s-a simţit dator să umbrească mesajul de occidentalitate al d-lui Titulescu - iată fapte din scrutarea cărora se pot extrage câteva norme, o icoană a ziarismului de la noi şi amare reflecţii în marginea unor deviaţiuni pe care muzeul monştrilor presei va trebui să le etaleze, spre pilda viitorimei, însoţite de cât mai delicate cărţi de vizită. Admiţând, fireşte, că astfel de proiecte n-ar fi prea puţin pentru lumea ceailaltă de la noi.
Dar ar fi negreşit mult şi bine, pentru alte latitudini, ba chiar şi pentru alte epoci, dacă din umbra istoriei n-ar pândi surprizele, mai elastice şi mai neaşteptate ca iepurii proverbului. Iscusită regizoare şi istoria asta! Un fel de divinitate, nicăieri anume prezentă şi peste tot de faţă, un fel de duh al evenimentului, ceva în felul electricităţii atmosferice, în stare să impresioneze numai aparatele de mare sensibilitate, cum ar fi de pildă delicatele ace magnetice sau reumatismul abscons al unui expert în higrometrie. Nu luaţi seama la aparentele contradicţii de ştiinţă. Interesul nu stă în imagine, şi mai ales în exactitatea ei. Ce-ar fi, v-aţi întrebat vreodată, dacă, de dragul logicei şi al perfectei suprapuneri de termeni, guvernul tuturor abuzurilor, dar şi al tuturor surzeniilor - în sens politic - s-ar opri în drum, şi-ar da la o parte ochearele graţie cărora vede numai înainte, ar surprinde ceva şi din ce se petrece pe de lături, ba ar lua seama şi la ce rămâne în urma lui! Nu zău, imaginaţi-vă ce dezastru! Oricât ar fi de proverbială insensibilitatea d-lui Guţă Tătărăscu, sunt sigur totuşi că inima de piatră şi obrazul de azbest al celebrului dramaturg ajuns subsecretar de stat s-ar înfiora şi colora în roz emoţional. Pe câtă vreme aşa cum sunt de la natură, aceste cugete şi simţiri guvernamentale sunt înclinate să-şi atribuie, raportate la luptele politice din Jugoslavia, o vădită superioritate. Cel puţin la noi nu se suprimă opoziţia. Şi când ar fi aşa de simplu şi aşa de uşor, dat fiind că partidul liberal, vestit totdeauna prin chestori herculani, şi-a mai asigurat o serie de atleţi în Parlamentul actual. Însă guvernul liberal este pentru eleganţă...
Ceea ce a dovedit şi cu prilejul actualelor două conferinţe, a micii înţelegeri şi a micii înţelegeri a presei. Ca să se facă palpabilă starea de nemulţumire stârnită şi generalizată, în presă, de măsurile vexatorii - şi gratuite, pe deasupra - ale cenzurii, comitetul de luptă, ales în cunoscutele întrevederi ale ziariştilor, a hotărât abţinerea ziariştilor români de la recepţiile oficiale pe care guvernul avea să le dea în cinstea diplomaţilor şi gazetarilor oaspeţi. A fost de ajuns ca oficioasele, de dimineaţă şi de seară (mai corect invers, pentru că din Edgar Quinet până-n Brezoianu comunicatele şi ordinele de luptă au nevoie de o noapte de drum) să protesteze, să dezavueze acest exces de ineleganţă ospitalieră, să blameze - minuni, în vremea noastră, se mai întâmplă deci - intruziunea unor elemente ce nu au nimic comun cu presa, în ţarcul d-lor Stelian Popescu şi Jean Zaharoff. Catehismul ziaristului, în ediţia oficinei din Brezoianu, iată ceea ce cunoaştem de multă vreme şi ceea ce ne-a fost dat urechilor să audă şi ochilor să citească, în ultimele zile festive ale Bucureştilor. A fi ziarist în concepţia d-lor antreprenori de publicitate înseamnă a fi un predestinat la slugărnicia guvernamentală, la agramatism, la apetit şi cam atâta. „Ce mă interesează, zic domniile-lor, că dumneata crezi altfel, cu toate că nu văd de ce nu crezi ca şi mine, că poate nu poţi crede altfel, că suferi şi te tângui de dragul libertăţilor cetăţeneşti şi al presei îndeosebi, poate să aibi dreptate - însă te rog să pofteşti la banchet. Ne-om răfui şi mâine, după ce va fi trecut obligaţia noastră de gazde.
De aceea te poftesc să vii la masă, să fii vesel, să ai bună dispoziţie, să faci puţin pe bufonul fardat, să nu pomeneşti nimic de cenzură şi alte lucruri de ruşine - şi-n urmă te poţi retrage mult şi bine în cortul d-tale.“ Cam la atâta se reduce tot catehismul ziaristului, în concepţia guvernamentală.
Şi, totuşi, rezoluţiile micii înţelegeri a presei referitoare la cenzurarea telegramelor străine ca şi la restituirea sumelor pentru cuvintele cenzurate, condamnare indirectă a abuzurilor în materie de libertatea presei, au apărut pe larg în coloanele presei guvernamentale, fără ca ea să roşească. Iată un record exclusiv rezervat oficialismului. Din fericire, însă, mai este presă în ţara românească. Hotărârea de abţinere a comitetului de luptă, ales de adunările de ziarişti, consolează. Pentru că nu se poate vorbi de un catehism al ziaristului, care să nu înceapă cu imperativul libertăţii absolute a presei, suprimarea cenzurii şi celelalte anexe. Doarme fiecare cum îşi aşterne, de-şi aşterne spini - pe spini, scria Heliade Rădulescu, în cunoscutele-i pledoarii pentru libertatea presei. Şi ziua de astăzi arată câtă dreptate avea.
_____________
(* Titlul rubricii este şi titlul volumului apărut la Editura Minerva, Bucureşti, 1970)