Ni se întâmplă uneori, câtorva dintre noi, să avem privilegiul de a trăi, fie şi o vreme, în preajma unor oameni „de valoare“, cum ne place să le spunem acelora - foarte puţini - care sunt recunoscuţi şi acceptaţi ca atare încă din timpul vieţii lor, în comunitatea din care fac parte. Însă, deşi le suntem aproape (câteodată chiar în adevăratul sens al cuvântului), nu reuşim să receptăm la realele dimensiuni această valoare a lor. Să fie tocmai din cauza apropierii (sau proximităţii)?,
s-au întrebat, adeseori, gânditori şi analişti din diverse domenii şi orientări. Să se genereze, oare, o anumită familiaritate care să deformeze raportarea noastră la aceşti oameni altfel „deosebiţi“, cu o personalitate ieşită din comun - în sens pozitiv, desigur? Presupunem că nu ne referim la vechea vorbă cum că „nimeni nu e profet în ţara lui“ - calitatea umană nefiind legată în mod nemijlocit şi necesar (deşi ştim bine că Dumnezeu e în toate) de relaţia noastră (a fiecăruia, a comunităţii) cu divinitatea, în sensul că putem vorbi de autentică însemnătate pe alte niveluri şi în alte planuri decât cele ale religiozităţii-religiei. Există numeroase fapte aparent „mărunte“, pe care avem tendinţa să le includem cu mare uşurinţă (poate neglijenţă, de ce nu?) între cele cotidiene, banale şi neimportante. Când acestea se petrec în jurul tău, lângă tine, nu mai ai răgazul şi „distanţa“ să meditezi la natura lor şi să te întrebi dacă sunt sau nu „obişnuite“, dacă nu cumva au o încărcătură preţioasă pe care tu nu o vezi, care nici nu te incită să o descoperi. Dacă faptele bune mai sunt şi însoţite de o modestie rară, de o discreţie specifică multora dintre oamenii „de valoare“, de chiar imposibilitatea de a le stabili apartenenţa, „autorul“ - numindu-l aşa -, atunci se întrunesc toate condiţiile pentru o falsă (artificială, incompletă, improprie) integrare a rostului persoanelor respective şi a ceea ce fac pentru noi, ceilalţi, precum şi a sensurilor din mintea noastră (ne)corespunzând rostului lor. Ni se pare - credem, în cel mai fericit caz - că-i acceptăm aşa cum sunt, că-i înţelegem şi îi susţinem în împlinirea menirii pe care o au alături de noi. Dar ne înşelăm. Ne dăm seama şi afirmăm public că aceşti oameni sunt „valoroşi“, dar nu şi de ce (spunem asta, de ce sunt), cât de importanţi sunt, care este această „misiune“ a lor. Pricepem, ca despre nişte lucruri, că ne lipsesc şi avem nevoie de ei atunci când, din varii motive, nu mai sunt lângă noi. Ne creem iluzia, ca să devină totul suportabil, să nu ne învinovăţim, că-i putem „înlocui“. Iar după ce trec la cele veşnice, dacă noi mai suntem încă „pe aici“, ne trezim parţial din această deşartă atitudine şi le construim socluri măreţe. Prea târziu, fireşte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu