sorina dascalu

Winter Snow Song - Audrey Assad with Chris Tomlin

2011-12-26T12:09:00.000-08:00

Zilele Editurii Perpessicius - Premiile Perpessicius-Crihana 2011

2011-10-28T07:00:00.000-07:00

La 120 ani de la nasterea lui Perpessicius si de Sfintii Dimitrie, cenaclul si editura ce poarta numele marelui om de cultura au sarbatorit prima dintre ZILELE EDITURII PERPESSICIUS la Bucuresti, la Biblioteca Metropolitana, Filiala Dimitrie Cantemir. A aparut numarul omagial din Paradox, inchinat lui Dumitru St. Panaitescu, fiului sau, Dumitru D. Panaitescu si directorului fondator al revistei, editurii si cenaclului, Marcel Crihana. S-a continuat traditia inmanarii PREMIILOR PERPESSICIUS-CRIHANA, distinctii care s-au acordat, in acest an, pentru urmatoarele sectiuni:
- PREMIUL PERPESSICIUS CRIHANA 2011 PENTRU ARTE, GRAFICA SI ILUSTRARE DE CARTE-REVISTA “ANA AURA BABEANU” – Roxanei Dumitru – premiu acordat impreuna cu Fundatia Umanista “Dr. Mioara Mincu”;
- Premiul PERPESSICIUS-CRIHANA Poemele toamnei - “GHEORGHE DUTA-MICLOSANU” – lui Dumitru Dumitrica si Radei Petre;
- PREMIUL PERPESSICIUS-CRIHANA 2011 PENTRU SONET “DRAGOMIR MAGDIN” – Mariei Niculescu si Michaelei Al. Orescu;
- Premiul pentru POEZIE DE DRAGOSTE, poetei Milen Badralexi, lui Cezar-Mihail Bucur si lui Iacob Voichitoniu;
- Premiul PROFESORUL MEU DRAG “IOAN NISTOR”, Cleopatrei Luca si lui Geo Calugaru;
- Premiul Perpessicius-Crihana 2011 - Poezie de inspiratie folclorica si religioasa “Gheorghe Onea” – Soricai Pacioga, lui Alexandru Pacioga, Valentinei Hacerian si lui Vali Horisca;
- PREMIUL PERPESSICIUS - CRIHANA 2011 - POEMELE MAMEI - “VICTORIA ELENA MILESCU” – Georgetei Vasiliu Mihaila;
- Premiul Perpessicius-Crihana 2011 pentru DEBUT – Cristinei Maria Antonescu;
- Pentru realizarea complexei lucrari SFINTE FIRI VIZIONARE. Poetii eroi Cezar, Constantin, Titus si Nicolae T. Stoika, redactia Editurii Perpessicius a instituit un premiu nou si a acordat lui GEO CALUGARU PREMIUL PERPESSICIUS-CRIHANA POETUL-SOLDAT - “SCUT SI TARGA”, impreuna cu Fundatia Literar-Istorica “Stoika”;
- PREMIUL PERPESSICIUS-CRIHANA 2011 MEMBRU FONDATOR “PIETRE DE TEMELIE” – lui Ion Malancu;
- Premiul PERPESSICIUS CRIHANA PENTRU POEMUL ÎNTR-UN VERS si Premiul pentru Micropoem si epigrama “Olimpiu Radu” – lui Gh. Popescu-Ger;
- Premiul PERPESSICIUS CRIHANA 2011 pentru POEZIA DE MEDITATIE FILOSOFICA SI POEMUL SOCIAL – lui George Peagu;
- Premiul Perpessicius-Crihana 2011 pentru RONDEL – lui George Tei.

A fost, de asemenea, sarbatorit si Dumitru Dumitrica, de ziua sa de nastere (a implinit 70 ani) si de Sf. Dimitrie. El a venit cu propunerea si invitatia ca, in fiecare an, activitatile uneia din Zilele Editurii Perpessicius sa aiba loc la Bolintin Deal, la biserica satului si la Casuta Poeziei, micul muzeu al scriitorilor si poetilor, infiintat acasa la el.

Cu aceeasi ocazie, s-au stabilit si cateva coordonate ale unor proiecte culturale in comun cu cenaclul Orfeu, din Ploiesti, condus de Ruxandra Uries-Bohat si reprezentanti ai cenaclului si revistei Atitudini, tot din Ploiesti. O parte dintre tinerii prezenti semneaza si texte din antologia Pentru cine creste iarba, ingrijita partial de Marcel Crihana, finalizata de Sorina Dascalu si aparuta recent in a doua editie.

Hristos a inviat!

2011-04-25T23:40:00.000-07:00

6 aprilie 2010 - 6 aprilie 2011

2011-04-06T02:04:00.000-07:00

Acum un an, am petrecut, în 6 aprilie, ultima dimineaţă cu tatăl meu. Era în Săptămîna Luminată şi mă bucuram că a mai fost alături de noi pentru Sărbătorile Pascale...

Cu puţină vreme înainte să plece definitiv, îi priveam adesea chipul brăzdat adînc de suferinţă, chinuit zadarnic de cîte un surîs - sau, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie surîs cînd ne întîlneam, iar el îmi spunea: “Nu te mai uita la mine cu atîta milă, nu te suport...”. Iar eu îi răspundeam, invariabil: “Eu mă uit cu milă la tine?! Stai să vezi cum mă uit la mine...” Zîmbea, totuşi. “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima... Crezi că eu mă suport??” Devenise un fel de ritual: să-mi spună asta, să-i spun asta...

Am fost la Valea Mărului. Vălmărenii au dat numele lui străzii pe care a locuit cîndva, cu 30 ani în urmă. Recent, au apărut primele cărţi de identitate care îi poartă numele. Sună ciudat, dar acum se poate spune că tata este un drum, o cale... :)

Mamei

2011-03-07T13:02:00.000-08:00

2011-02-28T23:59:00.000-08:00

INEDIT. Eminescu, Veronica Micle, Caragiale şi Vlahuţă în mijlocul unui grup de actori

2011-01-14T00:42:00.000-08:00

Şansa a făcut să intrăm, recent, în posesia unei fotografii surprinzătoare, datând din anul 1888, înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle şi Al. Vlahuţă, împreună cu actori ai Teatrului Naţional, avându-l în prim plan pe I.L.Caragiale. Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou cu adevărat excepţional, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea şi datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter şi etaj, iar în partea dreaptă turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj, care ţine în mână un pachet, învelit într-un ziar, şi un steag având pe el o emblemă.

Decriptarea detaliilor

Interesant este grupul de personaje, barbati, femei, tineri, copii şi maturi, majoritatea având la piept o cocardă. În prim plan, se desfăşoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziţie aşezat. Totul se desfăşoară în spatele unui parapet metalic.
Analizând detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă având următorul text: “Dumitru Ionescu”. Pe steag se poate descifra: “Artă Muncă”, probabil un stindard al sindicatului artiştilor din Teatrul Naţional. Titlul ziarului – “Universul” – este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute. În sfârşit, judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii. Coroborând detaliile de mai sus, se poate localiza şi data scena acestei fotografii: Bucureşti, în zona Pieţii Unirii, pe malul Dâmboviţei, post 1884.
Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu uşurinţă: „Hanul lui Manuc”. După cum aminteşte C. Bacalbaşa, “Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau”, în vremea lui Eminescu. Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii 70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile râului. În dreapta se află Biserica Sf. Ion.

Legenda

Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificaţie are numele Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine? Se ştie că vechiul “Hotel Dacia” (“Hanul lui Manuc”, de azi), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii. La 1 mai 1879, la “Hotel Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezenţa firmei cu numele (I).Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.
Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie ?
O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.
Teodorescu N. Pantelimon a fost cadru didactic la Liceul Gh. Şincai din Bucureşti. O interesantă fotografie, făcută în anul 1928, în vechiul sediu al Liceului Şincai, ni-l prezintă pe profesorul Teodorescu N. Pantelimon aşezat în rândul al II-lea, pe poziţia a doua, de la stânga la dreapta. În primul rând pot fi văzuţi, printre alţii, directorul liceului, Gh. Nedioglu, şi George Călinescu ( penultimul din rând), în vârstă de 29 de ani, pe vremea când preda limba italiană la acest liceu.

Personajele din fotografie

Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu.
În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei “Lupta”, a lui Panu.
În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului, se găseşte Al. Vlahuţă.
Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Cargiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de “Hotelul Dacia”. Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la “Hotelul Dacia”.
În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale, având capul descoperit, duelându-se cu bastonul cu Ştefan Iulian, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, “O Noapte Furtunoasă.”
Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din “O Scrisoare Pierdută” şi al lui Ion, din “Năpasta”, de I.L. Caragiale.
Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, “băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: Dl.Goe, Vizita etc.

Ultima mărturie a unei iubiri fără egal
Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel:
“Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” (“La un portret”)
În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani.
Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.
Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora.
În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.

Autor: Dan Toma Dulciu, www.bucurestiivechisinoi.ro

La multi ani 2011!

2010-12-30T05:18:00.000-08:00

RONDEL ALB

2010-12-12T22:17:00.000-08:00

Ningea bătut şi iarna ţesea troiene-n mine
Şi ultimele clipe creşteau din înserare,
Şi dănţuiau nelinişti din ce în ce mai fine,
Şi cartea sta deschisă la prima-mbrăţişare

Şedeai pe braţul lunii, dar nu credeai că vine
Acelaşi demon mândru intrând în casa-n care
Ningea bătut şi iarna ţesea troiene-n mine.
Şi ultimele clipe creşteau din înserare,

Şi întrebări rostite de nu se ştie cine,
Şi ochii tăi noptatici spuneau că nu te doare,
Şi nu ştiai ninsoarea aceasta cât va ţine,
Şi tot atât de sigur părea că o eroare

Ningea bătut. Şi iarna ţesea troiene-n mine... (George Tei)

De Mos Nicolae...

2010-12-04T23:16:00.000-08:00

La Targul de la Muzeul Taranului Roman, o multime de minunatii. Ploaie torentiala si rece. Dar... ceva-ceva lumina si caldura in suflete.
Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae.

Poze pentru CNDC

2010-12-04T15:15:00.000-08:00

Mere de sfirsit de noiembrie...

2010-11-30T03:06:00.000-08:00

Cel mai impatimit consumator de mere din familia mea este Cookie. Dupa cum puteti constata, are grija sa adune orice farimita, sa nu se piarda nimic, nimic... :)

Cartea, bătrânul şi frunzele

2010-10-21T01:39:00.000-07:00

Fiica mea a avut de scris o compunere pentru ora de limba română (la clasa a V-a), în care să folosească toate cuvintele: carte, autobuz, bătrân, umbrelă, geamantan. Cu siguranţă, ea nu s-a gândit la bunicul ei, în timp ce o aşternea pe hârtie, dar eu, citind-o, mi-am amintit de tata şi parcă l-am recunoscut în unul din personajele povestirii. Acesta este textul:

Cartea

Într-o dimineaţă ploioasă de toamnă, aşteptam un autobuz ce părea să nu mai vină...
Cerul mohorât mă făcea să nu am chef de nimic. Număram frunzele de pe trotuar.
În staţie, sub o umbrelă la fel de cenuşie precum se anunţa ziua aceea, un bătrân citea o carte abia scoasă dintr-un geamantan burduşit cu volume groase.
Îl urmăream cum zâmbeşte în timp ce dădea foile fără grabă.
După un timp, m-am surprins că zâmbesc şi eu. Mă gândeam ce mult îi plac cărţile dacă citeşte pe stradă.
Nici nu am observat când a sosit şi a plecat autobuzul, în care eu am uitat să mă urc, dar care luase cu el bătrânul, umbrela şi geamantanul.
Pe băncuţă era cartea. Am privit coperta. Era acolo poza bătrânului, adică el era autorul.
Pe prima pagină, scria: “Fetiţei care a avut răbdare să numere frunzele...”

Struguri de inceput de toamna

2010-09-27T23:17:00.000-07:00

vrabiute de sfarsit de vara

2010-09-03T15:21:00.000-07:00

Nu-s la fel de frumoase fotografiile precum cele ale lui Mircea sau ale lui Stefan, dar vrabiutele ("mele") sunt... :)

2010-08-25T10:31:00.000-07:00

2010-08-06T14:57:00.000-07:00

Publicatii omagiale Marcel Crihana

2010-05-17T14:19:00.000-07:00

Dragi colegi şi prieteni,

Marcel Crihană ar fi împlinit astăzi, 18 mai, 68 de ani. Cenaclul, editura şi revista înfiinţate şi conduse de el au împlinit, la sfârşitul lunii aprilie, 10 ani de existenţă.

Redacţia editurii Perpessicius şi a revistei de cultură Paradox a hotărât realizarea unor numere omagiale ale publicaţiilor noastre (Paradox, Manuscris, Vârste şi trepte) dedicate mentorului nostru şi, în funcţie de materialele disponibile, a unei antologii de “interviuri” şi “convorbiri” despre personalitatea, viaţa şi opera acestui om de cultură şi profesor de literatură român (antologie care va face parte ulterior dintr-o monografie).

De asemenea, vom realiza şi un album omagial. Toate acestea vor avea atât o variantă tipărită, cât şi una electronică şi virtuală.

În acest sens, am început să adunăm la redacţie articole, recenzii, cronici, fotografii, autografe, scrisori, înregistrări video etc., orice fel de “urme” ale trecerii lui Marcel Crihană prin viaţa celor care l-au întâlnit şi cunoscut.

Dacă doriţi să participaţi la acestea, vă rugăm să ne scrieţi - cât puteţi de curând - pe adresa:

ADELA CRIHANĂ, Bucureşti, sector 3, Bdul 1 Decembrie 1918 Nr. 72, Bl. VN5, Sc. A, Et. 3, Ap. 14, O.P. 72, cod 032469; E-mail: adelacrihana@yahoo.com, sorinadascalu@gmail.com.

Telefon: 021.639.34.11.

Redacţia îşi rezervă dreptul de a distribui materialele primite de la dv, conform conceptului editorial, în mai multe sau în toate publicaţiile ce urmează a fi realizate şi de a refuza publicarea unora din acestea, dacă nu corespund standardelor de valoare urmărite de editură.

Termenul limită de predare este 1 iulie 2010. Termenul de apariţie este octombrie 2010, de Zilele Editurii (Sf. Dimitrie).

Redactia

2010-01-07T13:21:00.001-08:00

http://www.youtube.com/watch?v=PCmOozc_Ahg

2009-12-30T00:16:00.001-08:00

Happy New Year

2009-12-30T00:07:00.001-08:00

Free Music | Free Happy New Year ringtone at EZ-Tracks.com

La multi ani!

2009-12-28T15:47:00.000-08:00

Un an si mai bun, cu sanatate si bucurie!

2009-12-09T11:01:00.000-08:00

Sarbatori fericite alaturi de cei dragi!

Al doilea TARG de SERVICII DESTINATE VARSTNICILOR

2009-10-24T03:10:00.000-07:00

www.informaticaro2000.net

6-7 noiembrie 2009, oraşul Voluntari

Ce soluţii există pentru problemele persoanelor de varsta a 3-a? O întrebare la care încercăm să răspundem prin acest TÂRG.

Cui se adresează Târgul de Servicii Destinate Vârstnicilor?

În primul rând, TÂRGUL se adresează persoanelor de vârsta a treia şi apropiaţilor lor. În al doilea rând, oricui este interesat să cunoască, să ajute, să sprijine vârstnicii.

Organizatori:

Consiliul Local al Oraşului Voluntari
Primăria Oraşului Voluntari
Direcţia de Educaţie Cultural-Sportivă şi Îngrijiri Comunitare a Oraşului Voluntari

Locaţia: Sala de Sport, str. Tudor Vladimirescu nr.40, Oraşul Voluntari

Programul:

6 noiembrie

10,00 – 10,30 Deschiderea oficială a Târgului
10,30 – 17,00 Prezentare standuri

7 noiembrie

10,00 – 17,00 Prezentare standuri

Intrarea liberă

Pentru înscrieri şi detalii legate de organizare:

Email: s_elena_1811@yahoo.com

Telefon: 021.569.02.10

Persoane de contact: Lungu Elena – 0723.910.929, Sabău Ioan – 0721.160.509

Zilele Bucurestiului

2009-09-10T04:30:00.000-07:00

Zilele Bucurestiului incep pe 12 septembrie si se termina pe 20 septembrie, iar Primaria Capitalei a facut deja programul pentru a serba fiecare dintre aceste zile intr-un mod deosebit.

PROGRAMUL ZILELOR BUCURESTIULUI

12 Septembrie – ora 10:00 – Parcul Herastrau: Carnavalul Copiilor, care va avea loc in fiecare zi pina la orele 16:00.

Muzeul Literaturii Romane gazduieste o expozitie de pictura si grafica, Galeria Municipiului Bucuresti ne prezinta o expozitie de pictura, decoratiuni interioare si arta fotografica,
Muzeul Taranului Roman va adaposti (luni, 14 septembrie, de la orele 20:00) Gala Filmului – Bucurestiul Interzis,
Muzeul Municipiului Bucuresti organizeaza (pe 17 septembrie), in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, simpozionul cu tema “550 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti”,
Si tot MMB organizeaza (pe 18 septembrie), in Parcul Herastrau, lansarea colitei filatelice aniversare “Bucuresti 550”
Expozitia “Ctitorii ale domnitorilor romani in Cetatea de Scaun a Bucurestilor” ne asteapta in Pasajul Universitatii (vineri, 18 septembrie),
Biblioteca Metropolitana gazduieste simpozionul international “Cartea – Romania – Europa”, iar
Sala de Marmura de la Cercul Militar v-a pregatit o expozitie de tablouri cu licitatie ( pe 20 septembrie, de la orele 17:00).

In noaptea dintre 19 si 20 septembrie – Noaptea alba a Bucurestilor – nu mai putin de 12 muzee si institutii ne asteapta cu portile deschise pina la orele 3 dimineata:

• Muzeul George Enescu
• Muzeul National de Arta al Romaniei
• Muzeul de Geologie
• Muzeul National de Istorie
• Muzeul Literaturii Romane
• Muzeul Municipiului Bucuresti
• Muzeul de Arta Vasile Grigore
• Muzeul Hartilor Vechi
• Muzeul National de Arta Contemporana
• Palatul Curtea Veche
• Observatorul Astronomic
• Muzeul Militar National

Arcul de Triumf va fi deschis vizitatorilor intre 18 si 20 septembrie cu expozitia “Legiunea Romana din Italia in timpul primului Razboi Mondial”.

Teatrele bucurestene vor pune in scena spectacole gratuite pe 19 si 20 septembrie, dupa cum urmeaza:

• Teatrul Bulandra – Richard al III-lea se interzice (ora 19:00)
• Teatrul Bulandra – Parcul Bazilescu – A douasprezecea noapte (ora 20)
• Teatrul Nottara – Sala George Constantin, 19 sept – Doi pe o banca (19:30)
• Teatrul ODEON – Pyram si Thisbe (ora 19:00)
• Teatrul Mic – Parcul Sebastian, 19 sept – Se joaca pe gaura cheii (ora 20:00)
• Teatrul de Comedie – Sala Studio – Domnisoara Iulia (ora 19:30)
• Teatrul de Comedie – Sala Mare, 19 sept – Sunt un orb (ora 19:00) - Sala Mare, 20 sept – Poker (ora 19:00)
• Teatrul Tandarica – sediu, 19 sept - Cenusareasa (ora 11:00)
• Teatrul Tandarica – Parcul Sebastian, 19 sept – Pacala (ora 10:00)
• Teatrul Ion Creanga – Piata Constitutiei, 19 sept – Palaria cu surprize (ora 11:00)
• Teatrul evreiesc de stat – Parcul Titanii, 19 sept – Care de asi cu valet (ora 20 :00)
• Teatrul C. Tanase – Teatrul de vara Herastrau – Nimic despre papagali (ora 20 :00)
• Teatrul Excelsior – Parcul Titanii, 19 sept – Vacanta vesela (ora 10:00)
• Teatrul Metropolis – sediu, 19 sept – Zaruri si carti (ora 20:00)
• Teatrul Masca - Bucurestii Noi, 19 sept – Gardienii se intorc (ora 20:00)
- Bd. Uverturii, 20 sept – Prostia omeneasca (ora 11:30)
• Opera Comica pentru Copii – Piata Constitutiei, 20 sept – Balul Ispravnicesei (ora 11:00)

Intre 12 si 20 septembrie, Teatrul National Bucuresti gazduieste, la Galeria etaj III-IV, o expozitie de fotografie realizata in colaborare cu Ambasada Republicii Populare Chineze si MNAC – Caleidoscopul Chinei – Stilul de viata contemporan al chinezilor.

Seara zilei de 12 septembrie va fi incununata cu un spectacol care va arata in termeni metaforici geneza Bucurestiului. Evenimentul, organizat sub “bagheta” ARCUB, va avea loc in Piata Constitutiei si va incepe la orele 20:30.

Toata saptamina aniversara Centrul Istoric va fi din nou in prim plan, ca inima a manifestarilor culturale. Strada Carada va fi locul in care ne vom bucura de spectacole Art Show, Comedy Show, Cutia Istoriei, de mini recitaluri ale unor solisti romani renumiti si de un tirg de produse realizate manual - toate sunt posibile cu ajutorul Fundatiei Culturale ARTEX, in colaborare cu Scoala de Arta a Municipiului Bucuresti.

Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate se alatura Zilelor Bucurestiului cu un program cultural de exceptie, finantat din fonduri proprii.

Ulita Traditiei si Mestesugului – Parcul Herastrau
Fanfara Studentilor de la Conservator – Parcul Herastrau
Next Generation Pop Simphony (Vlad Mirita, Acapella, Nico, Sistem, Alex, Smiley, Elena Gheorghe, Orchestra simfonica, dirijor Daniel Jinga) – Teatrul de vara Herastrau, 13 sept (ora 22:30)
Spectacol de dansuri de societate – Teatrul de vara Herastrau, 16 sept (ora 20:30)
Spectacol Nicolae Voiculet (Folktronica) – Teatrul de vara Herastrau, 17 sept (ora 20:30)

ATRCN a pregatit si o prezentare de moda realizata de creatori romani, ce va avea loc la acelasi Teatru de vara din Herastrau, pe 15 septembrie, incepind cu ora 20:30.

Soprana Angela Gheorghiu si cunoscutul tenor Vlad Mirita vor sustine un concert unic, de inalta tinuta artistica, pe scena din Piata Constitutiei, pe data de 19 septembrie, de la orele 21:00 – manifestare realizata de Institutul pentru Dezvoltare Durabila .

Obiceiurile populare romanesti si imaginile Bucurestiului de alta data nu vor lipsi. Centrul de Conservare si Valorificare a Traditiei si Creatiei Populare al Municipiului Bucuresti va organiza zilnic, intre 12 si 20 septembrie, in Piata Constitutiei, un Tirg de Mesteri Populari.

CCVTC a pregatit, in aceeasi locatie, o parada a costumelor de epoca (12, 13, 18, 19, 20 septembrie) si o plimbare cu trasura pe Bulevardul Unirii (12, 13, 18, 19, 20 septembrie).

Nu vor lipsi fanfara si celebra bataie cu flori “la sosea” - in Piata Constitutiei pe 12 septembrie, de la ora 17:00.
Programele artistice organizate de CCVTC se vor tine lant:

• Seara Romaneasca – Piata Constitutiei, 18 sept (ora 18:45)
• Spectacol de minoritati (turco-tatari, rromi, germani, rusi si lipoveni) – Piata Constitutiei, 19 sept (ora 12:00)
• Spectacol de minoritati (italieni, polonezi, aromani si germani) – Piata Constitutiei, 20 sept (ora 12:00)

Si pentru ca unora le place jazz-ul, ARCUB ne invita pe 19 septembrie, de la orele 20:30, in Piata George Enescu, la un concert Florin Niculescu cvintet.

Holul Primariei Municipiului Bucuresti va fi – in perioada 15-20 septembrie – gazda expozitiei de pictura Vitalie Butescu.

Regia Autonoma de Transport Bucuresti, care implineste 100 de ani de existenta, organizeaza pe 19 septembrie, incepind cu ora 10:00, Caravana Timpului: o parada de la tramvaiele cu cai la cele mai noi tramvaie produse la RATB-URAC.

muzica veche romaneasca

2009-09-05T00:13:00.000-07:00

Dragi prieteni,

Avem bucuria sa va invitam la un concert de muzica veche romaneasca sustinut de formatia " Trei parale", in ziua de joi, 10 septembrie, de la ora 20.00, in clubul Green Hours (Calea Victoriei nr. 120).

Propunerea pe care " Trei parale" v-o face prin acest concert este o incursiune muzicala prin lumea hanurilor, a carciumilor, si a mahalalelor din Bucurestii mijlocului de secol XIX.

Formatia grupeaza tineri oraseni atrasi de muzicile vechi specifice spatiului carpatic, alaturand muzicilor traditionale romanesti si pe cele ale altor etnii ce traiesc aici (evrei, maghiari, tigani).

Principalul responsabil de conceptia formatiei este Florin Iordan (fluiere, cobza) etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman. Acesta si-a castigat o bogata cunoastere a muzicilor traditionale romanesti prin multiple cercetari de teren pe care le-a facut in lungul si-n latul tarii. Ii sta alaturi Daniel Pop (voce, fluiere, percutie) muzician cu o bogata experienta in cantarea muzicilor vechi. Ceilalti doi membrii ai formatiei sunt Beatrice Iordan (voce, cobza) si Dinu Petrescu (percutie).


Medieval Praxis events and more	Laurentiu Constantin Palatul Universul str. Brezoianu 23-25, et. 4, s. 1, Bucuresti Tel: 031.710.03.22. 0721. 701. 808. Email: laurentiu@medievalpraxis.ro

Vacanta!!!

2009-07-05T06:23:00.001-07:00

Cenaclul Perpessicius intra in "vacanta" pina in ultima simbata din luna septembrie. Daca aveti probleme speciale sau vreti sa ne trimiteti materiale pentru publicatiile noastre, ne puteti scrie pe adresa redactiei Editurii Perpessicius si a revistei Paradox sau ne puteti contacta la tel. 021.639.34.11.

Domnule Profesor, Drum Lin!

2009-02-08T23:37:00.000-08:00

Luni 2 februarie, a trecut la cele veşnice criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga, în vârstă de 92 de ani. Conform mai multor surse, a fost găsit fără viaţă, la masa de lucru, de către fiica sa, în jurul orei 15,00.

Marcel Crihană, discipol fidel al marelui om de cultură, Sorina Crihană-Dascălu şi toţi redactorii Editurii Perpessicius din Bucureşti, ai revistei Paradox şi ai cenaclului Perpessicius, îi aduc lui Const. Ciopraga (cum îşi semna scrierile) un pios omagiu.

Membru de onoare al Academiei Române, profesor universitar, Constantin Ciopraga este autorul unor cărţi fundamentale pentru cercetarea literară românească şi unul dintre cei mai de vocaţie dascăli pe care i-a dat lumii învăţământul românesc.

Constantin Ciopraga

Născut la 12 mai 1916, la Paşcani, Constantin Ciopraga a urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni şi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în 1942. În perioada 1939 – 1950 urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Bacău. Trimis pe frontul de Răsărit, este luat prizonier în 1942 şi eliberat în 1946. Experienţa aceasta, deosebit de aspră, va sta, mai târziu, la baza romanului „Nisipul” (1989). Profesor la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi şi la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Paşcani, din 1949 îşi începe cariera universitară la Facultatea de Filologie din Iaşi, desfăşurată până în 1983. În perioada 1959 – 1962 a fost lector de limba română la Sorbona şi la École Nationale des Langues Orientales Vivantes din Paris. Între 1963 – 1966 a fost rector al Institutului Pedagogic din Suceava. A condus revista „Cronica” din Iaşi, de la înfiinţare (1965 – 1970) şi a fost director onorific al Institutului de Filologie Română „Al. Philippide” din Iaşi. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari din Paris, a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1993. A fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (1985), Premiul „Mihai Eminescu” (1987) şi Premiul Meditarraneo („Olivo d’Oro”, 1985), Premiul de excelenţă al municipiului Iaşi (2001), Premiul de excelenţă al revistei „Convorbiri Literare” (2001) şi al revistei „Ateneu” (Bacău, 2001); Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1998), Profesor Emeritus al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (2001). A fost de asemenea distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler (2002).

Constantin Ciopraga a debutat cu versuri în revista „Luminiţa” din Paşcani (1931). Debutul critic în volum avea să întârzie până în 1960, când a publicat monografia „Calistrat Hogaş”, urmată de cele dedicate lui G. Topârceanu (1960) şi Mihail Sadoveanu (1966). În acelaşi an, 1966, publică studiul „Mihai Sadoveanu, evocator al istoriei”. Aceluiaşi scriitor îi va dedica în 1981 studiul „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare”, republicat în 2006 de Editura Academiei. După „Portrete şi reflecţii literare” (1967), în 1970 îi apare studiul „Literatura română între 1900 – 1918”, lucrare de sinteză, de factură academică. În 1973, tipăreşte monografia „Hortensia Papadat-Bengescu” şi volumul „Personalitatea literaturii române”, în care analizează dominantele şi permanenţele literaturii naţionale, cele care îi conferă individualitatea în context european. Constantin Ciopraga este atras de identificarea modelelor structurale, a tiparelor şi arhetipurilor imaginare, analizate adesea cu mijloace comparatiste.

„Personalitatea literaturii române” (ediţie revăzută şi adăugită, 1997), „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare” şi „Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale” (1990) sunt cărţi esenţiale. Titlurile capitolelor studiului despre Eminescu sunt semnificative pentru modul de abordare critică specific lui C. Ciopraga: „Nostalgia arhetipurilor”, „«Arhetipul» Poetului”, „Univers poetic şi mitologii” („Haosul – suferinţă a spiritului”, „Principiul acvatic”, „Ceremonia astrală”, „Bolţi şi dome”, „O metaforă-boltă: Pădurea”, „Muntele-simbol”, „Sacrul şi magicul”, „Diafanizarea materiei”), „Condiţia umană” („Poezia – mister şi revelaţie”, „Armonia – nostalgie a coerenţei”, „Problema omului”, „Destinul geniului: «Luceafărul»”, „Ochii: lumini şi umbre”, „Erotikon: farmec şi durere”, „Retroviziune şi crono-reverie”, „Trepte spre Marea Trecere”). Deşi foloseşte sugestii ale psihocriticii, urmărind mitul personal şi arhetipurile („până la un punct, mit şi arhetip sunt valori interferente, complementare”, consideră autorul), C. Ciopraga refuză exagerările de ordin psihanalitic ale acestei metode, ca de altfel ale oricărei alte metode critice. Scrisul său realizează o sinteză personală între erudiţia istoricului literar de factură academică şi discursul critic modern, care asimilează metodologii diverse pentru a le folosi echilibrat şi eficient în raport cu opera analizată. Perspectiva comparatistă devine modalitate de valorificare a elementelor structurale ale operei unui autor, care ţin de dominantele imaginarului. Scriind despre arhetipul eminescian, Constantin Ciopraga conchide: „În cele din urmă, «arhetipul» Poetului nostru presupune analogii de natură existenţială cu înaintaşi de geniu, cu Horaţiu, cu Shakespeare, cu marii romantici, între care Byron, dar dincolo de coincidenţe ori de elemente preluate, acestea minuţios înregistrate şi clasificate de exegeţi vechi şi noi, domină masca regală a Demiurgului, reliefurile sale de neconfundat. Devenit, la rândul său, punct focalizant, arhetip venerat al poeţilor de după el, în modelul pe care-l propune Eminescu fuzionează strălucit Omul Interior şi Omul Cosmic.”

A mai publicat volumele: „Ecran interior” (versuri, 1975), „Între Ulysse şi Don Quijote” (1978), „Propilee. Cărţi şi destine” (1984), „Amfiteatru cu poeţi” (1995), „Caietele privitorului tăcut” (memorialistică, 2001). Ediţii: Calistrat Hogaş, „Opere” (1856), Mihai Codreanu, „Scrieri” (2 vol., 1968 – 1969, în colaborare cu Ilie Dan), G. Ibrăileanu, „Opere” (2 vol., 1970 – 1972), Mihai Eminescu, „Poezii” (1974). A tradus „Viaţa şi opera lui Ion Creangă” de Jean Boutière (1976).

Despre pierderea capului celui mai puternic

2008-08-31T03:14:00.000-07:00

Sorina Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

Despre „paternitatea“ ideilor

2008-06-19T05:44:00.000-07:00

Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...

Puterea de a dărui

2008-05-16T12:45:00.001-07:00

Nu dăruieşti decât prea puţin atunci când dai din ceea ce-ţi aparţine, adică din ceva exterior ţie, din ceea ce ai. Numai când dăruieşti din tine însuţi, din ceea ce eşti, doar atunci dai cu adevărat. Pentru dăruirea autentică nu este un timp anume, în orice caz, nu trebuie să-ţi „faci timp“ – căci aceasta este o virtute supratemporală: nici nu contează dacă durează, în timpul fizic, o clipă sau toată viaţa. Altfel spus, sunt momente prin care accezi la veşnicie, sunt vieţi întregi ce „trec“ ca o secundă... Sunt oameni care dau puţin din bogăţia lor, în scopul recunoaşterii publice a dărniciei: ambiţia nemărturisită le micşorează şi mai mult darul – până la a nu mai avea nici o însemnătate. Alţii, tocmai având puţin, dau totul. Crezând în viaţă, în iubire, dăruiesc cu bucurie şi se simt recompensaţi prin însuşi actul dăruirii. Sunt persoane care le împărtăşesc celorlalţi durerea lor: e tot un dar, înzecit când îi întâlnesc pe aceia care nu pot nici să plângă. Unii dăruiesc şi se dăruiesc cu atâta naturaleţe de parcă au fost creaţi special pentru a descoperi lumii mărinimia fundamentală, generozitatea divină. Ei nu se bucură, nu se întristează, nu sunt înciudaţi: nu pot trăi decât în acest mod. A găsi pe cei ce au nevoie, pe cei care să primească darul, e rostul căii lor. În fine, nimeni nu are dreptul a hotărî să dăruiască numai acelora care merită. Căci toţi am primit viaţa, iar dacă mai presus de noi ni s-a dăruit ceva de nepreţuit, cum am putea noi să ştim măsura a ceva infinit de mărunt ca darurile noastre? Nu există orgoliu mai mare decât a-i dori pe alţii umiliţi. Prin noi se dăruieşte, iar dacă se întâmplă această minune, binefăcătorii nu suntem noi. În privinţa recunoştinţei, nu dăruieşti cu adevărat decât dacă o faci liber, iar libertatea ţi-o păstrezi numai dacă nu aştepţi nimic în schimb. În fond, ai primit încă de la început mirificul dar: puterea de a dărui... (Theia, 2001)

Despre mândrie

2008-05-16T01:36:00.000-07:00

Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...

Interviurile Paradox

2008-03-27T03:15:00.000-07:00

"Asa am pierdut timpul si gandul plecarii..."
Interviu cu Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei Valea Marului, editorul coordonator al revistei Varste si Trepte - publicatie a cenaclului Perpessicius-Crihana

Sorina Crihana-Dascalu: Se apropie cea mai importanta sarbatoare crestina si as dori sa discutam despre trei aspecte ale vietii tale (si a valmarenilor între care traiesti). In primul rand, cred ca trebuie sa te intreb - sau sa ne intrebam impreuna - cine este Virgil Doca-Valmareanu - omul? In al doilea, as vrea sa stiu cat de mult se interinfluenteaza profilul religios al cuiva cu statutul de lider politic. In fine, aparent fara legatura, sa vorbim putin despre necesitatea restaurarii picturii si introducerii in circuitul turismului rural a bisericii ortodoxe "Nasterea Maicii Domnului" din comuna voastra. Sa le luam pe rand: de unde vii tu, care-ti sunt radacinile?
Virgil Doca-Valmareanu: Cei mai multi valmareni poarta numele Doca, urmati indeaproape de cei cu numele Badea si/ sau Buleandra. Unii spun ca noi, cei cu numele Doca, am fi neam de greci. Imi place sa cred ca sunt ruda indepartata a lui Zorba Grecul si, ca sa fiu sincer, de multe ori i-am regasit anumite trasaturi sau similitudini in fiinta mea. Ce stiu cu siguranta este faptul ca m-am nascut intr-o familie valmareana, o familie numeroasa, si ca mi-am trait copilaria pe o ulita plina de copii. Copilaria e cea mai frumoasa "clipa lunga" a vietii mele, of, Doamne, ce repede a trecut!... Geanta cu carti, doua capre si cinci iezi, prastia din brau si buzunarele de la pantalonii peticiti pline cu pietre rotunde (eu le spuneam vise - trageam cu vise in nori) si o gramada de povesti - amintiri pe care le am ascunse in sufletul meu de fiu de taran. De multe ori am vrut sa zbor, dar radacinile m-au tras in jos. M-am intrebat adesea (si acum o mai fac, vara, privind cerul senin, din miristea satului) cand mi-au crescut oare? Pe nesimtite mi-au crescut! Asa am pierdut timpul si gandul plecarii - de multe ori am vrut sa plec si tot de atatea ori eu m-am intors ACASA, la izvoare. O intoarcere la inceputuri, la libertatea de a fi eu insumi, de a fi fericit "fara drept de apel". Cu cat imbatranesc mai mult, cu atat mai mult simt in fiecare adiere de vant magia locurilor valmarene. Nicaieri nu ma simt mai bine decat aici, in acest spatiu si intre acesti minunati oameni: Valmarenii mei. Nu sunt cu nimic mai deosebit decat ceilalti valmareni, sunt un "produs al lor", un valmarean suta la suta. Poate diferenta ar fi ca eu imi asum responsabilitati pentru ei la cerinta lor.
S.C.D.: Crezi ca spatiul social-cultural unde se naste cineva ii determina decisiv personalitatea si destinul cuiva?
V.D.V.: Decisiv, nu. insa personalitatea fiecaruia este "amprentata" de tot ce reprezinta locul in care te-ai nascut si oamenii cu care ai "crescut". Eu m-am simtit valmarean oriunde am fost si cu atat mai mult ma simt valmarean printre valmarenii si valmarencile mele frumoase, harnice si aprige. E suficient sa revin acasa dintr-o scurta "evadare" si-mi simt radacinile. Traiesc de fiecare data o stare de beatitudine, simt fericirea apartenentei la acest spatiu. Pur si simplu traiesc o perpetua revelatie, o redescoperire continua, o traiesc si imi place la nebunie. Ceea ce ma anima se datoreaza radacinilor mele, familiei, mamei, locurilor in care am copilarit. E greu de povestit in cateva cuvinte despre simtamintele pe care le traiesc atunci cand imi vad satul din departare. Ma simt implinit atunci cand sunt ACASA. Iar acest "acasa" inseamna chiar si adierea de vant, noaptea tarziu, din prepeleacul lui nea Ion, Nicu sau Mircea.
S.C.D.: Povesteste-mi una singura dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei tale.
V.D.V.: Dificila treaba imi ceri... Cea mai frumoasa ? Pai, cea mai frumoasa poveste - amintire a mea, a vietii mele e chiar copilaria... Cand imi este greu, dupa o zi infernala, in care am stat de vorba cu sute de oameni, ma joc cu printesa mea Dia (pentru mine toti copiii sunt printi si printese) si imi aduc aminte de copilaria mea. Si, daca incep sa iti povestesc, ne prind Mosii de iarna. Doamne, daca ai sti cate nazbatii am facut eu, dracusor mic ce eram!... Ce ma mai batea saraca mama cu clestele de la soba, pentru toate cele pe care i le faceam... Si acum parca vad clestele zbarnaind in mana mamei dupa ce ii inecasem in "balie" 25 de ratuste galbioare si frumoase. Le-a gasit mama aliniate frumos pe sarma de rufe, prinse in carlige. Le pusesem la uscat!... - Michiduta, ce-ai facut ratelor mele!?..., se tanguia mama alergand sa-mi dea cuvenita pedeapsa...Mult prea departe ca sa ma poata auzi, mama nu a aflat nici pana in ziua de astazi ca eu vroiam doar sa le invat sa inoate. Si le-am… invatat! Dar bine, ca si pedeapsa grea am primit pentru asta: o luna intreaga, zi de zi, cate o traista de catina din Rapa Liticaii pentru ratele cele mari. ªi uite asa, colegii jucau fotbal, iar eu,… catina, tata, catina...
S.C.D.: Care ti-au fost - iti sunt - modelele in viata, in pregatirea profesionala, in cultura personala? Parintii, profesorii, colegii si prietenii?
V.D.V.: Nu am avut si nici acum nu am modele. Daca Dumnezeu a creat o diversitate in care fiecare suntem "altceva", a vorbi de modele e un nonsens. Insa inteleg foarte bine intrebarea. Dar mi-a placut cate ceva din multi si atat. Un exemplu: o parte din dl Profesor, tatal tau, as vrea sa fiu si eu. Nu stiu daca am sa si reusesc. As vrea sa fiu puternic, ca tatal meu, care m-a parasit cand aveam 21 de ani, intr-o frumoasa noapte de Paste, dupa ce a tras clopotele Invierii - asa cum spusese de multe ori...
S.C.D.: Virgil, cum sunt valmarenii ca... valmareni? Te consideri reprezentativ (in acest sens) pentru ei?
V.D.V.: Valmarenii sunt parte din mine si eu parte din ei. Sunt harnici si mandri de ei, nu le place sa intoarca privirea, nu privesc inapoi cu manie si nu te lasa niciodata la greu. Sunt toleranti si linistiti si, astfel, au fost dezbinati un amar de vreme, lasandu-se manipulati de altii, pripasiti pe meleagurile noastre. Si astazi mai sunt "Elene" ce incearca sa porneasca un nou razboi al "Troiei". Nu mai au nici o sansa, cu esarfa, fara esarfa, valmarenii isi vor alege un valmarean. O spun si sondajele de opinie, care il crediteaza cu 77% din optiunile lor pe un valmarean. Au fost mintiti atat de mult timp de tot felul de venetici, incat astazi vor sa aleaga pentru ei pe cineva de-al lor, de-al nostru, valmarean 100%.
S.C.D.: Ai doi copii. Le cultivi deliberat dragostea pentru identitatea de valmarean, incerci sa le transmiti consecvent si clar ceva in aceasta privinta?
V.D.V.: Am doi copii, lumina ochilor mei. Imi iubesc copiii enorm, asa cum o face fiecare valmarean, in fiecare zi, in fiecare noapte. Baiatul, fiind mai mare, intelege si ma intelege atunci cand ii vorbesc de "nevoia de a fi valmarean". Insa nici intr-un caz nu fac acest lucru in mod deliberat. Dragoste "cu forta" nu se poate, asa si cu iubirea pentru identitatea valmareana. Tata avea o vorba: "toate lucrurile, Florine, au un timp al lor, e timp si pentru copilarie, si pentru munca, sanatate sa fie…" - si cata dreptate avea!
S.C.D.: Un om politic este neaparat si un om religios, un om credincios? Un lider social-politic este si lider in comunitatea religioasa? Sau, in orice caz, ar trebui sa fie? Religiozitatea, formand fundamental caracterul unei persoane, se regaseste si in ceea ce este esential in personalitatea ta politica?
V.D.V.: Nu stiu daca este religios, dar sunt sigur ca macar credincios ar trebui sa fie. Cu credinta in suflet, cu iubire de oameni, de semenii tai, poti face mai multe si mai usor. Cel mai frumos in viata e atunci cand poti darui altuia, cand poti face bine aducand un zambet pe fata unui batrin uitat intr-o casuta pe deal... Nu cred ca un lider social - democrat este lider in comunitatea religioasa si cu atat mai putin ar trebui sa fie. Si ma refer atat la un lider cleric, cat si la unul ca "model" (un laic "indrumator" in cele religioase). Cred ca lucrurile trebuie sa fie despartite. Preotul paroh poate si trebuie sa colaboreze cu toate institutiile locale: primarie, scoala, politie etc. si atat. Nu cred nici in primarul preot, nici in preotul primar. Nici in preotii consilieri. Ei pot fi buni duhovnici si ne pot ajuta enorm pe noi, cei din administratie, dar nu este nici necesar, nici posibil de fapt, ca ei sa indeplineasca functii in managementul politic. Imi aduc aminte cum tata, in fiecare seara, in genunchi, se ruga in tacere spunand Tatal Nostru. Era momentul in care se auzeau cainii latrand pe drumul plin de noroi. Noi, cei sapte copii, incremeneam in tacere - tacand, respectand credinta venita din sute de ani, transmisa si/ sau mostenita alaturi de un opait innegrit de fumul atator arderi divine. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii, stiu insa ca am sufletul curat si bun - si mai stiu ca aceasta credinta ortodoxa, primita in dar de la parintii mei, imi este sprijin atunci cind imi este si bine si rau. Eu cred in Dumnezeul caruia i s-au inchinat toti valmarenii mei de la Apostolul Andrei incoace. Nu incerc sa-mi "conving" sau sa-mi "sfatuiesc" concetatenii in acest sens, dar consider ca ar fi mai multa cinste, sinceritate si integritate morala, ca nu ne-am mai schimba dupa cum bate vantul, daca ne-am pastra crezul ortodox.
S.C.D.: Si, reciproc, implicarea ta in viata politica, in problemele comune ale cetatenilor din Valea Marului, ti-a influentat in vreun fel trairile religioase?
V.D.V.: Sigur, de netagaduit. Ca lider social-democrat, am invatat intai sa socializez cu oamenii, sa fiu alaturi de ei, atat la bucurii cat si la necazuri. Nu mi-a fost prea greu, pentru ca am fost de la inceput ca ei, un om simplu, sarac si mereu cu zambetul pe buze. Nu am fost bogat ca altii, mai ales dintre cei imbogatiti pe spatele valmarenilor, am muncit si la CAP cu mama mea, cu ziua, cu saptamana, sau chiar toata vacanta de vara in Insula Mare a Brailei. Am fost si muncitor si sef, mi-a fost si greu in viata - si doar credinta in bunul Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic atunci cand in genunchi eu am cazut. Dumnezeu e in toate cele ce sunt si cine nu simte puterea divina in sine si in jur, mult va patimi!
S.C.D.: Este valmareanul un bun crestin? Poti fi un valmarean reprezentativ fara a fi si un bun crestin?
V.D.V.: Valmareanul e crestin asa cum este fiecare roman, mai mult sau mai putin decat altii. Ce este sigur e ca tinem aproape de credinta noastra stramoseasca, credinta milenara. Suntem crestini prin fiinta, avem valmareni care au imbracat haina preotiei sau calugariei, tineri si tinere care, patrunsi de chemarea divina au devenit monahi prin manastirile Tismana, Grajdeni, Radauti, Runcu, Techirghiol. Acestia au avut ca inainte mergator catre monahism si preotie pe Preasfintitul Iosif Gafton, fiu al acestui sat, ajuns episcop de Arges. Nimeni nu poate fi cu adevarat reprezentativ fara a fi crestin, nici eu, nici ceilalti valmareni. Mai sunt si unii care impart "sarmale" facand-o pe crestinii. Valmarenii i-au etichetat de mult ca fiind "farisei". Sunt valmarean si sunt crestin si, de aceea, doresc din tot sufletul meu sa putem proteja valorile pozitive, adica viata familiala traditionala romaneasca. Ma gandesc in fiecare zi la favorizarea educatiei tineretului in acest spirit si integrarea sa in comunitatea crestina. Trebuie sa promovam particularitatile culturale si istorice valmarene ca un punct de plecare spre intarirea identitatii comunitatii si favorizarea simtului responsabilitatii, cooperarii si creativitatii constructive.
S.C.D.: Iti mai aduci aminte de sarbatorile petrecute la biserica din sat cand erai micut? Erau frumoase, erau "speciale"? Preotul tinea predici culte, pline de invataminte? Ce altceva iti atragea atentia cand participai la slujbe?
V.D.V.: Cu placere imi aduc aminte de "Popa Bulboaca" - tatal iubitei noastre poete valmarence Speranta Miron, de "Popa Stratan", cu mersul sau leganat si pildele sale de la terminarea slujbelor, cand vorbea de "Palestina si Locurile Sfinte", "Sa luam aminte si sa ne bucuram!". Imi aduc aminte de faptul ca mereu ma intreba preotul Stratan daca am mancat cozonac. "Mancat, parinte, mancat…" raspundeam eu spasit si niciodata nu se intampla nimic grav. Si cate oua rosii primeam in cimitir de Paste! Poate pentru ca eram sarac, cine stie?
S.C.D.: Parintele Stratan avea un glas foarte frumos. La mesele de acasa canta cu prietenii Mi-e dor (de munti, de Caraimanul...), Ciobanas (cu trei sute de oi...), Mai am un singur dor si altele... Si nu te intreba pentru ca erai sarac, ci pentru ca iubea copiii, era bland si apropiat lor... Ce alte simboluri ale crestinismului valmarean, "embleme" locale, au existat sau vor exista pe teritoriul comunei?
V.D.V.: Pentru ca imi place enorm istoria si mai ales istoria valmarenilor, am cautat si voi cauta toata viata mea sa le redau istoria furata prin nescriere. Stiu ca, inca din anul 1685, cand domn al Moldovei era maritul Cantemir Voda, stramosii nostri aveau loc de inchinare "biserica mare din caramida". Mai tarziu, prin anul 1809, satul nostru avea patru biserici - lucru care demonstreaza ca valmarenii au fost iubitori de Dumnezeu din vremuri stravechi si ca satul era o localitate puternica din punct de vedere economic, marturie stand si crucile din marmura de prin anii 1800, duse de mine in curtea Sfintei noastre biserici. Pentru toate acestea, si pentru ca stiu ca bisericile ne-au fost lasate ca mostenire si ca avem datoria morala de a le pastra si a le transmite mai departe, am initiat trei proiecte de hotarare privind restaurarea bisericilor valmarene, dar si pentru realizarea unui monument crestin pe care l-am numit "Crucea voievozilor".
S.C.D.: Sa revenim la "batrana" biserica din sat. De cand dateaza constructia, pictura, icoanele? Oricare lacas de cult, de oriunde, este unic. Dar prin ce anume ramane, in sufletul trecatorului grabit, biserica valmareana?
V.D.V.: Piatra de temelie pentru biserica noastra a fost pusa la data de 20 mai 1896, iar la data de 5 aprilie 1897, Episcopul Ieronim al Romanului sfinteste biserica din Valea Marului, judetul Galati, cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Ctitorul bisericii noastre, preotul Gheorghe Gafton, era tatal viitorului episcop Iosif Gafton, nascut in acelasi an al zidirii frumoasei noastre biserici. Stiu ca ultima data biserica a fost pictata in anul 1978, iar icoanele sunt vechi si frumoase. Portile imparatesti sunt facute inainte de primul razboi mondial, prin anul 1913. Eu spun ca anul 1896 a fost un an generos pentru suflarea satului, un an al zidirii care dainuie si azi. Pentru mine - si sunt sigur ca si pentru majoritatea valmarenilor - biserica este locul cel mai pretuit din localitate. Aici au primit Tainele Botezului si Cununiei cu totii si tot prin lacasul de cult au trecut cei dragi noua inainte de a merge spre cele vesnice. Biserica noastra e unica in primul rand prin faptul ca e si singura, dar mai mult de atat, eu cred ca ea poate ramane in sufletul trecatorului prin ritualul savarsit si mai ales prin slujitorii ei, slujitorii unei Biserici Vii si Nemuritoare.
S.C.D.: Exista un proiect de restaurare a picturii in fresca de la sfantul lacas. Ce ne poti spune concret despre acesta?
V.D.V.: E un vis mai vechi al meu, visul de a reda frumusetea vechii picturi din Sfanta noastra biserica. Saptamana viitoare voi incepe procedurile legale privind atribuirea contractului de restaurare a picturii in fresca si promit valmarenilor mei ca, imediat dupa Sarbatorile de Paste, sa incepem lucrarea pentru a o finaliza spre toamna. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si suflet curat, si asa le vom duce la bun sfarsit pe toate, noi valmarenii, pentru cei ce suntem valmareni in fiecare zi, nu o data la patru ani. Doamne ajuta!
S.C.D.: Iti multumesc si astept sa ne continuam conversatia peste doua-trei luni, cand sper ca se vor fi intamplat cateva dintre aceste "inceputuri bune" de la Valea Marului.

Numarul 2 Varste si trepte

2008-03-27T01:57:00.001-07:00

De la Bruxelles, Strasbourg si Bucuresti, din nou la Valea Marului

A aparut cel de-al doilea numar al revistei Varste si trepte, publicatie editata de cenaclul Perpessicius-Crihana. Dedicat femeilor si inceputului de primavara al unui an important in schimbarile privind nivelul de trai al romanilor, acesta a fost primit cu incantare atat de catre localnici, cat si de publicul larg. La „sarbatoarea“ culturala de la Valea Marului au fost prezenti, ca de obicei, membri ai atelierului de creatie Perpessicius – si ai revistei Paradox – de la Bucuresti, dar si alti invitati cu totul si cu totul speciali pentru valmareni: dna europarlamentar Adriana Ticau (Comisia pentru Transporturi si Turism), dna Sorina Crihana-Dascalu, director executiv al Editurii Perpessicius, dna ing.dr. Ancuþa Nedelcu, cercetator stiintific (Institutul National al Cercetarii-Dezvoltarii pentru masini si instalatii - agricultura si industria alimentara), ca sa dam numai cateva exemple – si, intors recent de la Strasbourg, de la expozitia de arta traditionala romaneasca (masti, costume etc.), indragitul actor galatean Paul Buta. Organizat de catre dl Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei si editorul coordonator al revistei Varste si trepte, cu sprijinul dnei redactor-sef Maria Gafton, al dnei consilier local Sofia Buhoci si al celorlalti membri ai echipei redactionale, evenimentul a avut loc într-o atmosfera calda, prieteneasca, destinsa, in care s-au putut si discuta probleme legate de integrarea europeana prin cultura rurala, de comunicare, conservarea valorilor nationale, de creativitate si stimularea inventivitatii oamenilor de la sate, despre atragerea de fonduri pentru proiectele de dezvoltare, dar si sa se rada in hohote cu „Pacala“, sa se joace o superba hora „ca pe la noi“, ori sa se ofere, reciproc, autografe si suveniruri simbolice (icoane, tablouri, carti etc.). Dna europarlamentar Adriana Ticau a aratat ca este foarte impresionata de activitatile frumoase de la Valea Marului, ca se simte ca in mijlocul familiei si a „povestit“ despre cum se lucreaza in Parlamentul European si in celelalte institutii UE-CE de la Bruxelles si Strasbourg. Apoi, a stat de vorba cu majoritatea cadrelor didactice si copiilor (dintre micii „redactori“, „reporteri“, „tehnoredactori“), felicitandu-i pentru munca lor si reamintindu-le ca numai prin educatie si permanenta cultivare, printr-o continua pregatire profesionala, li se vor putea deschide toate usile lumii civilizate contemporane. Dna Sorina Crihana-Dascalu a transmis auditoriului un mesaj din partea dlui prof.univ.dr. Marcel Crihana – editorul senior, privind trei aspecte: cultura si tranformarile de mentalitate presupun in mod necesar o buna comunicare, exprimarea libera, sincera si deschisa, a opiniei fiecaruia; valmarenii ar trebui sa priveasca mai putin in trecut si mai mult in prezent si viitor – sau, in cazul in care se analizeaza trecutul, sa se accentueze exclusiv pe ceea ce a fost pozitiv si constructiv; de asemenea, este de dorit sa fie cu totii atenti la oamenii de valoare de langa ei, de printre ei, pentru a nu se pierde mai departe ceea ce acestia ar putea face bun pentru comunitate. Dl Virgil Doca-Valmareanu a avut o scurta dar convingatoare expunere despre identitatea valmareana si „batranele“ principii, de pe „trepte“ urcate demult, ce merita a fi pastrate si transmise generatiilor urmatoare. Asteptam cu interes numarul al treilea si le dorim succes!

(re)lansarea revistei Varste si trepte

2008-01-07T03:24:00.000-08:00

Reporter: Se întâmplă mai rar ca un specialist cu experienţă în comunicare şi media din Bucureşti să meargă în provincie pentru a se întâlni cu „amatori“ în presă, deci cu persoane care nu se ocupă cu publicistica profesional sau care abia debutează în domeniu. Cine sau ce te aduce - cu adevărat - la Valea Mărului şi în redacţia revistei Vârste şi trepte?

Sorina Crihană-Dascălu: Este o falsă idee cea pe care ai avansat-o! Sunt foarte multe tipuri de personalităţi din media care „încalcă regula“ conturată de tine (de fapt aceasta nu există pentru cei la care ne referim). Două din acestea cred că sunt mai uşor de remarcat: tipul oamenilor care stabilesc acest gen de relaţie prioritar în scopul sporirii „capitalului“ lor de imagine şi, altul, poate că al celor mai numeroşi, al celor care îşi ajută semenii din considerente sufleteşti şi spirituale.

R.: Faci parte din vreuna din aceste categorii?

S.C.D.: Da şi nu. Da, pentru că, deşi nu urmăresc „deliberat“ să las pretutindeni o impresie bună „construindu-mi“ o imagine pozitivă, atunci când se întâmplă astfel, fără voia mea, nu pot să refuz contribuţia sinceră a celor din jur la modul cum sunt primită între ei şi la cum este receptată activitatea mea - dimpotrivă, mă bucur şi încerc să le fiu recunoscătoare. Sunt un om obişnuit. Dacă prima dată când mă aflu undeva nu mă preocupă aproape deloc „capitalul“ de imagine, cum am spus, atunci când simt că acesta mi-a fost creat de către ceilalţi cu deschidere şi prietenie, mă întorc cu plăcere lângă ei. Nu pot fi indiferentă la cum mă văd şi să nu mă întreb de ce au o asemenea „percepţie“ a cine sunt şi ce reprezint.

Da, şi pentru al doilea tip de care am vorbit - fiindcă, de mulţi ani - sau poate dintotdeauna, dar fără să-mi dau seama -, nu pot să realizez nimic dacă nu există în ceea ce am de făcut aceste componente: sufletească şi spirituală. Apoi, apropo de veridicitate, cred că un adevăr desprins din viaţă este că un om de cultură, cu cât devine mai „profesionist“ - îi spui tu - cu atât „coboară“ mai ades în „cetate“, este mai apropiat celorlalţi şi vine în întâmpinarea lor, „împărtăşindu-şi“ cu ei valorile şi principiile.

R.: Şi nu, de ce?

S.C.D.: Nu, pentru că nu mă consider un „specialist cu experienţă“ în comunicare, PR şi media. Sunt în mare măsură formată în acest domeniu, dar experienţa mea profesională este încă insuficientă (pe nivel fundamental). Din fericire, nu am „îmbătrânit“ - mai am şansa, sper adică, să „cresc“.

Nu, şi deoarece obiectivele, idealurile şi criteriile de evaluare sufleteşti-spirituale au nevoie de o reciprocitate între cei implicaţi în împlinirea acestora. Nu este îndeajuns să-i admiri pe oamenii de care ai nevoie. Sau să le recunoşti talentul. Nici măcar, să zicem, să-i iubeşti. Este necesar să lucrezi - să „pui la lucru“, şi tu, tot ce ai mai bun - alături de ei, să te străduieşti, să faci chiar mici sacrificii, să renunţi la tine pentru ceea ce aveţi în comun. Dacă nu e aşa, nici eu nu sunt acolo...

R.: Şi ai găsit această reciprocitate la Valea Mărului, respectiv la Vârste şi trepte?

S.C.D.: Valea Mărului şi Vârste şi trepte fac parte dintr-o chestiune particulară, la care voi reveni pentru a-ţi răspunde la întrebarea „cine sau ce“ m-a adus aici. Voiam să spun că, deşi sunt un om „cu mult suflet“ (şi, îmi îngădui să mărturisesc, „cu oarece spirit“!...), nu mai am 20 de ani, nu mai „umblu cu inima în palmă“, cu „lacrimi în priviri“, nici nu-mi mai irosesc mintea pe oriunde mă poartă meseria într-un moment sau altul. Dacă nu găsesc rezonanţa cuvenită, rareori, de fapt numai ca excepţie, insist să conving pe cineva că nu-şi prea cunoaşte rostul pe lume, şi-a abandonat calea, vocaţia sau că nici cu înţelegerea sensurilor nu stă prea bine... Nu fac „misionarism“.

R.: Această atitudine nu intră în opoziţie cu normele presei creştine, de care eşti atât de ataşată?

S.C.D.: Nu. Canalele mediatice ortodoxe fac misiune, nu misionarism, nu propagandă pentru o ideologie. Publicul acestora este liber să aleagă, nu manipulat sau persuadat cu orice preţ.

R.: Printre altele, eşti şi psiholog. Nu vezi în jur numai „cazuri“ de analizat şi „tratat“?

S.C.D.: Nici gând. Fac apel la pregătirea mea în acest sens numai dacă îmi este cerută intervenţia şi, în ultima vreme, aproape exclusiv dacă îmi este solicitat sprijinul de către cei dragi. Cred că e agresiv gratuit şi de prost gust, ca să mă exprim elegant, să-i cunoşti „metodic“ neîncetat pe cei din jur, să teoretizezi asupra vieţii lor continuu, ca şi cum i-ai studia, le-ai pune în permanenţă sub lupă intimitatea, i-ai diseca şi le-ai sorta „bucăţile“ în „cutiuţe“ cu etichete... Sutele de psihologi „scoşi pe bandă“ de facultăţile noastre de azi abuzează de această calitate a lor - din dorinţa de putere, de control asupra uriaşei forţe care este psihicul individual sau psihismul social, ajung de fapt vulnerabili... Dar ne-am abătut de la subiectul nostru...

R.: Da. Valea Mărului.

S.C.D.: Satul natal al tatălui meu, profesorul univ.dr. Marcel Crihană. Indirect, părinţii mei m-au „trimis“ din nou aici. Dar în primul rând îi datorez prezenţa mea printre vălmăreni lui Virgil Doca, viceprimarul lor şi, de departe, un lider charismatic, probabil şi în politică, dar mai ales în cultura locală.

R.: Sunteţi prieteni?

S.C.D.: Da, desigur. Dar acest aspect nu este important aici. Perspectiva sugerată de tine i-ar diminua meritele şi nu ar fi drept. Iniţiativele privind proiectul unui aşezământ cultural în comună şi pe acela al revistei pe care tocmai o lansăm îi aparţin în întregime. Iar ceilalţi coordonatori sunt, de asemenea, vălmăreni. Sunt reuşitele lor.

R.: Deci nu ai venit din prietenie?

S.C.D.: Nu, fireşte. Dar am rămas în echipă şi din prietenie.

R.: De ce „probabil“ este un lider politic al vălmărenilor? Nu eşti sigură?

S.C.D.: Nu. Dacă în cultură şi presă este nevoie de acea reciprocitate pe care o menţionam, la bine şi la greu, în politică e şi mai „rău“. Oamenii din comunitatea pe care îţi şi le propui să o administrezi trebuie nu numai să-ţi răspundă prin implicare şi să te accepte să-i îndrumi, ci trebuie mai cu seamă să nu se şi să nu te lase „baltă“ în faţa obstacolelor, cum îi place lui să-şi laude consătenii („vălmărenii mei nu mă lasă niciodată la greu“). Este foarte frumos şi atractiv să scrii, să te documentezi, să creezi, să faci artă etc. E minunat să împarţi cu toţi bucuriile, sărbătorile, distracţia... E ca şi cum ai merge numai la botezuri, cununii şi aniversări fericite. Dar piatra de temelie în politică este spiritul civic în depăşirea dificultăţilor, crizelor, conflictelor, tensiunilor, în raportarea la rateuri etc.

R.: Şi care este incertitudinea ta?

S.C.D.: Obiectiv privind lucrurile... Virgil este viceprimar de vreo 7 ani, dacă am reţinut corect. Este tânăr, entuziast, deştept, integru, are foarte multe de oferit vălmărenilor. Este fără nici o îndoială „conducătorul“ cel mai potrivit pentru specificul lor. Dar ca lider politic, greşeşte prin prea multă generozitate. Nu este deocamdată grav, dar se poate agrava. Vrea să le dăruiască totul, să rezolve toate problemele de unul singur, să-i suplinească în tot ce poate, să-i „menajeze“ faţă de griji... În acest fel, oamenii asistă ca la un spectacol - superb, de altfel - şi nu-şi dau seama ce se întâmplă în „culise“. Nu mă miră că majoritatea nu ştiu, de atâţia ani, cine a avut cuvântul hotărâtor, credinţa că se pot transpune în practică şi tăria de a duce până la capăt idei şi proiecte realmente vitale existenţei şi dezvoltării comunei lor. Ce ştiu sigur acum, după ce colaborăm de câteva luni, este că intenţiile lui nu sunt de a-i determina la „dependenţă“ de el şi deciziile lui - doar li se dedică fără să aştepte nimic în schimb. De aceea nu sunt sigură de „flerul“ lui în opţiunile managementului politic. Mă tem că se lasă „exploatat“ şi îşi asumă o răspundere ce-l depăşeşte. O consecinţă interesantă (dar tristă uneori) este, din păcate, că în prim plan trec alte chipuri (măşti, le denumesc eu) - de obicei, reuşitele sunt arogate ca merite ale acestora, iar eşecurile îi sunt atribuite lui.

Reamintesc că la Vârste şi trepte am asigurat numai un modest suport în consultanţă, din „ascultare“ iniţial - de tatăl meu, care este fondatorul publicaţiei (de la începutul anilor 70). Dincolo de asta, este revista lui Virgil Doca - pentru vălmăreni. Depinde de el cum va deveni o revistă a vălmărenilor (nu doar pentru ei, nu doar dăruită lor...). Eu am încredere deplină (în el) că va fi bine.

R.: Este necesară o revistă de cultură în mediul rural?

S.C.D.: Viaţa culturală de la sate este deficitar mediatizată. Iar cel mai eficient mijloc de promovare a acesteia, cu mare impact, este un canal de comunicare „în masă“ local. Şi, mai mult, revista este, prin natura ei, cultură.

R.: Mulţumesc. Un gând pentru gălăţeni?

S.C.D.: Să citească ziarul Stres! Am avut multe surprize incitante răsfoind cele mai recente numere! Şi eu îţi mulţumesc.

colaborare diaspora

2008-01-07T02:50:00.000-08:00

Buna ziua !
Sunt scriitoarea Nusa Ilisie. Imi face o placere deosebita sa va anunt apropiata aparitie on-line a revistei LETRAS RUMANAS , publicatie in limba spaniola a scriitorilor romani. Revista este initiata de un grup de romani care traiesc -ori s-au stabilit -in Spania si tarile sud-americane si este sustinuta de organizatii de romani din tari de limba spaniola .Revista LETRAS RUMANAS isi propune sa contribuie atat la promovarea literaturii romane in spatiul de cultura ibero-american cat si cunoasterea mai buna a scriitorilor de origina romana care scriu si in limba spaniola
Obiectivul ei consta in valorificarea creatiei literare romanesti prin prezentarea acesteia intr-o limba de larga circulatie . In vederea acestei aparitii , suntem interesati de contacte cu autori romani care au creatii traduse in limba spaniola sau scriu direct in limba spaniola ; solicitarea se adreseaza tuturor autorilor romani , indiferent de locul de domiciliu si de genul literar adoptat .
De asemenea , ne pregatim sa deschidem si revista on-line CURTILE DORULUI , care va fi o revista completa scrisa numai in limba romana , unde , ca romani din Spania , dorim sa reflectam puntile de legatura din romanii aflati in toate regiunile lumii . Pentru aceasta publicatie , asteptam orice fel de materiale , din partea oricui doreste si are ceva de spus .

Doresc sa mentinem legaturi stranse si sa colaboram impreuna la afirmarea identitatii noastre culturale .
Asteptam cu placere si interes raspunsurile Dvs. ca si articolele si creatiile pe care ni le incredintati.
Cu stima,
NUSA ILISIE , editor

--
LETRAS RUMANAS o revista literaturii romane in spaniola
e-mail : letras.rumanas@gmail.com

Zilele Editurii Perpessicius Bucureşti

2007-10-19T05:02:00.000-07:00

În acest an, de Sfinţii Dimitrie, cum v-am obişnuit, zilele editurii Perpessicius se desfăşoară în datele de 26 şi 27 octombrie, după cum urmează:

1. La Colegiul Naţional Matei Basarab, vineri, 26, orele 15,30 - 18,00, în amfiteatru - instituţie de învăţământ la care Perpessicius a fost cândva profesor.
2. La Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, sâmbătă, 27, orele 10,00 - 13, 00 - la sala de studii orientalistice Mircea Eliade - unde se întrunesc de obicei membrii cenaclului Perpessicius.

Din program:
1. Sfinţii Dimitrie - ocrotitori ai sănătăţii noastre trupeşti şi spirituale;
2. PERPESSICIUS - „cel tăbăcit de suferinţă“; jertfa pentru cultură şi educaţie;
3. Arta religioasă şi sacrificiul creatorului; poezia religioasă (A dimineţilor lumină, Maria Niculescu, Dintr-un timp al regăsirii, Florica Ceapoiu, Ecoul ca speranţă, Victoria Milescu, Dor de tine, Adina Enăchescu, Rugăciuni şi psalmi, Florin Grigoriu, Pe drum cu un înger, George Peagu, Cântarea Cântărilor, Ilorian Păunoiu ş.a.), icoana pe sticlă (Ana Aura Băbeanu); lansări de carte, expoziţie de pictură;
4. Poemele româneşti în stil japonez, concepţie, traducerile în franceză, engleză, italiană; haiku şi tanka (Florin Grigoriu, Adina Enăchescu);
5. Revista Paradox - numărul omagial Perpessicius;
6. Vârste şi trepte, Orizont rural;
7. Cenaclul Perpessicius-Crihană din Valea-Mărului, Galaţi.

Vă aşteptăm! Informaţii suplimentare la redacţie, 031.104.87.94

carte si revista religioasa la SIBIU

2007-10-17T22:44:00.000-07:00

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR),
Ediţia a VIII-a, Sibiu, 18-21 octombrie 2007

Programul manifestărilor

JOI, 18 OCTOMBRIE 2007
-13,00 - DESCHIDEREA OFICIALĂ A TÂRGULUI
-17,00 - Lansarea volumului „Polemici Ortodoxe” de Florian Bichir (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
- Lansarea cărţii „Porţile Cerului” a pr. Constantin Necula (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
-18,00 - Dezbaterea cu tema „Biserica şi presa în contextul lumii moderne”
(dezbatere organizată cu sprijinul Asociaţiei Ortodoxe pentru o Lume Nouă)
Invitaţi: jurnalişti, reprezentanţi ai Bisericii, profesori

VINERI, 19 OCTOMBRIE 2007
-17,00 - Lansarea cărţii „Despre problemele tinerilor” de Vasile Danion (Editura Agnos, 2007) Invitaţi: Răzvan Bucuroiu, Răzvan Codrescu
-17,30 - Editura Învierea -Timişoara *Lansarea volumelor „Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale” a prof.dr. Ioan Evseev şi „Scara raiului” – ediţia a VI-a a Sf. Ioan Scărarul Invitat: conf.dr. Claudiu T. Arieşan –Universitatea de Vest din Timişoara
-17,45 - Vernisajul expoziţiei de icoane ale asist. univ. Alexandru Nicolau (Bucureşti) şi Maxim Andreea (Facultatea de Teologie Sibiu)
-„Sufletul nostru aude glasul îngerilor”- vernisajul expoziţiei de lucrări cu tematică religioasă realizate de copiii cu deficienţe de auz de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă nr.2 Sibiu
-18,00 - Masa rotundă cu tema „Icoana, între spiritualizare şi profanare”
Invitaţi: Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza, pr.prof.dr. Vasile Mihoc, Dan Puric, arhid.prof.dr. Ioan Ică jr., pr.consilier Constantin Necula

SÂMBĂTĂ, 20 OCTOMBRIE 2007
-11,00 - Întâlnire de lucru a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC)
-16,00 - Lansarea cărţii „Taina aceasta mare este” de pr. Teodor Cios (ediţia a 2-a)
-16,30 - Lansarea volumului «Robiţi de „fenomenul” Da Vinci. O descifrare ortodoxă a Codului» de Cristian Şerban (Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007)
-17,00 - In memoriam Virgil Gheorghiu – preot şi scriitor (15 ani de la trecerea la cele veşnice) Invitaţi: pr. Neculoiu, Maria-Cornelia Ică, pr.prof.univ. dr. Mircea Păcurariu
-18,00 - „Pe Tine Doamne Te slăvesc…” – Recital coral susţinut de Corul de Cameră „Caedonia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu, dirijor: prof. Florin Soare
- Recital de poezie religioasă

DUMINICĂ, 21 OCTOMBRIE 2007
-09,00 - Participare la Sfânta Liturghie la Biserica din Galeş (atribuirea celui de-al doilea hram bisericii, „Sfântul Ioan din Galeş” -mărturisitor pentru dreapta credinţă)
-17,00 - FESTIVITATEA DE ÎNCHIDERE A TÂRGULUI ŞI DE PREMIERE A EDITURILOR

PROGRAM ZILNIC DE VIZITARE:
Joi: 10,00 – 20,00
Vineri: 10,00 – 20,00
Sâmbătă: 10,00 – 20,00
Duminică: 12,30 – 19,00

INTRAREA LIBERĂ

————————

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR) este unica manifestare de profil din România şi este organizat de Asociaţia SCRIPTUS din Sibiu în fiecare an în luna octombrie, pe parcursul a patru zile. În cursul serilor au loc mese rotunde, dezbateri, concerte corale, care întregesc oferta culturala ‘’scrisa”. Scopul acestei ample acţiuni este acela de a facilita tinerilor şi publicului redescoperirea spiritualităţii creştine şi a tradiţiilor româneşti prin intermediul cărţii duhovniceşti ziditoare de suflet. De-a lungul celor şapte ediţii ce au avut loc, TNCRR s-a bucurat de un interes deosebit din partea publicului, înscriindu-se ca o manifestare de prestigiu în domeniul cărţii religioase. A devenit practic o frumoasă tradiţie organizarea la Sibiu a acestui Târg Naţional de Carte şi Revistă Religioasă.
Aflat în acest an la cea de-a VIII-a ediţie, TNCRR reuneşte circa 30 de edituri, aparţinând diferitelor confesiuni religioase ce coexistă pe teritoriul României şi care vor prezenta la Sibiu cele mai recente apariţii editoriale din domeniul religios.

Asociaţia SCRIPTUS - as_scriptus@yahoo.com - www.scriptus.ro

urmariti si blogul lui Laurentiu Dumitru pe www.laurentiudumitru.ro

Satul romanesc - Eternitate prin cultura

2007-08-01T00:00:00.001-07:00

Cativa tineri inimosi din satul natal al criticului si istoricului literar Marcel Crihana – directorul general al Editurii Perpessicius din Bucuresti - au lansat recent ideea unui proiect de restructurare valorica a culturii locale - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Sustinem aceasta frumoasa si interesanta initiativa, se intelege, cu toata bucuria – si va rugam sa ne trimiteti la redactie mesaje despre reconstructia asezamintelor culturale (camine, case cultura etc.) din mediul rural sau, pur si simplu, sa ne povestiti ce se intampla, in aceasta directie, in zona unde locuiti dv – sau unde va sunt “radacinile”… Daca si dv considerati ca este o idee salutara si ca asemenea demersuri sunt necesare, ca merita urmate... Multumim.

Serie noua GAM

2007-07-30T02:49:00.000-07:00

Sorina Dascalu, general manager Graphic Arts & Media Business Review: Incepand cu luna august ne redefinim conceptul si schimbam caracteristicile publicatiei (format, hartie coperta si interior, tiraj, periodicitate aparitie, partial target etc.). Noii editori (SC PERPESSICIUS SRL si GAMMedia) au decis sa ne delimitam mai clar de periodicele specializate de pe piata romaneasca. Dorim o revista de tinuta internationala, care va cuprinde un magazin cu stiri din domeniu si publicitate si un supliment de specialitate, care sa contina informatii sistematizate in ghiduri, dictionare, studii, note de curs si aplicatii, o introducere "stiintifica" in tehnologia industriei poligrafice, media si de productie publicitara. Ambele vor fi publicate si pe web, iar suplimentul tehnologic va avea si o varianta electronica.
In privinta sectorului tiparului, exista inca o nisa pe care intentionam sa o acoperim de la primele numere ale seriei noi: flexografia. Raman si vor fi dezvoltate, bineinteles, rubricile dedicate calibrarii de aparate si echipamente (completata cu instalare si service utilaje si IT), design, pre-press, tipar digital, ofset (plan si rotativ), serigrafic, tampografic etc., finisare, cele media (presa scrisa, radio, TV, Internet, edituri, arta fotografica etc.), de report evenimente (targuri, expozitii, conferinte, dezbateri mese rotunde, ateliere creatie si training etc.), management, marketing, comunicare, teoria imaginii, PR, advertising si, nu in ultimul rand, "culturale" - ce, de fapt, se regasesc in toate celelalte, dar vor si sintetiza explicit cateva informatii separat. O sectiune deosebita ocupa integrarea europeana pentru toate subdomeniile mentionate. Vrem sa oferim marilor furnizori, producatori, distribuitori si agenti o platforma-model (sau simplu exemplu) pentru initierea unei serii de reviste romanesti specializate internalizate acestora, adica sa ajutam la formarea unor echipe de profesionisti "media", in cadrul companiilor, intreprinderilor, firmelor, care sa infiinteze departamente de comunicare, schimb de informatii si presa, respectiv sa-si transforme micile initiative de promovare prin materiale tiparite (brosuri, pliante, cataloage, ghiduri etc.) in reviste care sa-i reprezinte in mod remarcabil. Pe scurt, propunem "breslei" variante autohtone - si autonome - la Heidelberg News, KBA Report, Expressis Verbis (MAN Roland), :Interface (AGFA), Panorama (Muller Martini) si altele. Vom prezenta pe larg proiectul in numarul de targ si in mape-portofoliu pentru reprezentantii domeniului care isi permit financiar sa-l implementeze in Romania. In afara de aceste noutati, pe care dorim ca organizatorii, expozantii si vizitatorii sa le primeasca avand un orizont de asteptari deja conturat - ca sa purtam atunci un dialog in cunostinta de cauza -, vom veni la Print Show cu numeroase surprize, speram ca frumoase si interesante.

Cadouri pentru politicieni

2007-07-13T01:14:00.000-07:00

ADVERTISING SHOW 2007 lanseaza primul concurs pentru cadouri de business din Romania. GIFTS` SHOW 2007 este principala atractie a celui mai dinamic targ de productie publicitara din Romania, care va avea loc in perioada 19-22 septembrie in Pavilionul Central din cadrul Centrului Expozitional ROMEXPO.

In contextul alegerilor europene din toamna si la sugestia participantilor de anul trecut, organizatorii au ales o tematica specifica: "CADOURI PENTRU POLITICIENI". Pentru a oferi participantilor cat mai multe posibilitati in alegerea cadoului potrivit, obiectele care se vor inscrie in concurs anul acesta vor avea o valoare maxima de 300 euro (TVA inclus).
Un juriu atent selectionat, format din personalitati care prin activitatea lor au fost sau sunt implicate in arta alegerii cadourilor oficiale, va desemna patru castigatori. Se vor acorda 3 premii tematice si marele premiu Trofeul GIFTS` SHOW 2007:

Cadoul politicianului european;
Cadoul politicianului jucator;
Cadoul politicianului din opozitie;
Marele premiu "Trofeul GIFTS` SHOW 2007 Fabulospirit" il va obtine concurentul care a expus cadoul cel mai apropiat conceptului de fabulospirit politic romanesc.

In perioada 23 iulie - 11 august, expozantii vor primi din partea organizatorilor, prin e-mail, urmatoarele informatii:

Regulamentul de participare;
Fisa de inscriere in concurs;
Ghidul concurentului.

Concurentii nu suporta nicio taxa de inscriere in concurs. Noutatea evenimentului consta in posibilitatea fiecarui participant de a prezenta in concurs maxim patru obiecte nepersonalizate, cate o candidatura pentru fiecare premiu.

Perioada de predare a cadourilor ce urmeaza a intra in concurs este 15 august - 7 septembrie. Obiectele vor fi predate organizatorilor ADVERTISING SHOW impreuna cu fisa de inscriere si fisa de prezentare a produselor la: ROMEXPO - Pavilionul Central, Camera 12 sau vor fi trimise prin posta la adresa: ROMEXPO, B-dul Marasti nr. 65-67, Pavilionul Central, Camera 12, sector 1, Bucuresti, cu mentiunea "Pentru echipa ADVERTISING SHOW".

A fair of flexo equipment and technologies

2007-07-10T23:15:00.000-07:00

A fair of flexo equipment and technologies
            
During  September 19-22, ROMEXPO Exhibition centre will host the first edition of
the  fair FLEXO SHOW, an event dedicated to the representatives of printing and
producer/importer/dealer companies of flexographic equipment and consumables from
the  country and from abroad.
            
Therefore,  the fair will join together in the  pavillions 20 and 21 companies from
the fields:
            
1.  EQUIPMENT and TECHNOLOGIES
            
               Pre-Press equipments
               Equipments for  production of web-fed labels
               Equipments for  production of corrugated board
               Equipments for  production of flexible packaging
            
            
2.  LOGISTIC EQUIPMENTS
            
For the poligraphic  industry (paper manufactures, printing shops) 
           
            
            
3.CONSUMABLES
            
Consumables for die-cut  building
Consumbles for ROTO and FLEXO press
            
            
4.  SPECIALIZED MEDIA
            
5. LABELS AND PACKAGING PRINTING SHOPS
            
6.  PRINTING SHOPS FOR FLEXIBLE AND BOARD PACKAGING
            
Deadline  for registrations: June 30, 2007
             International  expo-conference on "Trends in the FLEXO
Industry"
            
To  present the new tendencies in the flexo industry to the interested public, the
organizers, ROMPEXPO and EUROEXPO, invite you to participate during September
20-21, in the pavillion 21, at the international expo-conference with the  theme:
Trends in the FLEXO Industry.
            
Romania  has a genuine need for information concerning the printing profession. As a
consequence, specialized events represent an issue of high interest, as much  more
as representants of well-known international companies will deliver  information and
novelties in the field .
            
The  conference hall is to be set in the middle of the pavilion  as a consequence,
during the breaks, participants at the seminaries may also interact with the
exhibitors at the fair, placed in the pavilions 20 and 21.
            
Deadline  for registering at the expo-conference: September 1st, 2007.
            
Download here  the Registration form.
            
IMPORTANT!
At the  same time with these events, at ROMEXPO will also take place
the following  fairs:
ADVERTISING SHOW (Advertising production fair)
PRINT SHOW BUCHAREST (Printing and packaging  fair)

FLEXO SHOW 2007

2007-07-10T23:13:00.000-07:00

Targ de echipamente si tehnologii flexo
            
In perioada 19-22 septembrie,  Complexul Expozitional ROMEXPO va gazdui prima editie
a targului FLEXO SHOW,  eveniment adresat reprezentantilor tipografiilor si
companiilor producatoare /  importatoare / distribuitoare de echipamente si
consumabile flexografice atat  din tara, cat si din strainatate.
            
Astfel, targul va reuni in pavilioanele  20 si 21 firme din urmatoarele domenii:
            
ECHIPAMENTE si TEHNOLOGII
- Echipamente Pre-Press

- Echipamente pentru productia de etichete in rola

- Echipamente pentru productia de ambalaje din carton  ondulat

- Echipamente pentru productia de  ambalaje flexibile          
    
              
ECHIPAMENTE LOGISTICA
- Pentru industria poligrafica (fabrici  de hartie, tipografii)

                
CONSUMABILE
- Consumabile pentru constructia  de stante

- Consumabile pentru tiparul  FLEXO si ROTO
                
PRESA DE SPECIALITATE

                
TIPOGRAFII PENTRU ETICHETE  SI AMBALAJE

                
TIPOGRAFII PENTRU AMBALAJE  FLEXIBILE SI DIN CARTON
            
            
Termen  limita pentru inscrieri: 30 iunie 2007.
            

Expo-conferinta  internationala “Noi tendinte in industra
Flexo”
            
Pentru a prezenta publicului  direct interesat de acest domeniu noile tendinte din
industria flexografica, organizatorii,  ROMEXPO si EUROEXPO, va invita sa
participati in perioada 20-21 septembrie, in cadrul pavilionului  21, la
expo-conferinta internationala cu tema “Noi tendinte in industra Flexo”.
            
In Romania exista la momentul  actual o reala nevoie de informare in
ceea ce priveste profesia de tipograf. De  aceea, evenimentele
specifice constituie un punct de mare interes pentru  industria de
profil, cu atat mai mult cu cat informatiile si noutatile sunt
oferite de reprezentatii unor reputate firme internationale din
acest domeniu.
            
Sala de desfasurare a expo-conferintei va fi  amenajata in mijlocul pavilionului 21,
astfel incat in pauzele dintre prelegeri  participantii la programul de seminarii
vor putea interactiona cu  reprezentantii firmelor expozante, amplasate in
pavilioanele 20-21.
            
Data limita pentru confirmarea participarii la expo-conferinte: 1 septembrie 2007.

La vie en rose

2007-07-02T06:15:00.000-07:00

Asociatã adesea ideilor-atitudinilor de superficialitate si indolentã - sau slãbiciune a integritãtii morale -, culoarea roz a avut - are încã - de „luptat“ mult cu mentalitatea publicului si receptarea de cãtre acesta a unei imagini în care apare, de fapt, cu toatã forta caracteristicilor ei pozitive. Psihologic, rozul inspirã delicatete, gingãsie, tandrete chiar (în nuantele mai calde), rezonantã finã cu sufletul semenilor. Tonicã si sensibilã, totodatã nu invadeazã intimitatea cuiva, este „dulce“, „suavã“, „linistitã“, „drãgãstoasã“. În pofida interpretãrilor „rationaliste“, care alãturã rozul si „blondul“ prostiei, unii specialisti (în cromoterapie) afirmã cã acest „instrument“, folosit cu blândete si calm, cu perseverentã, are un impact foarte puternic asupra dezvoltãrii inteligentei si creativitãtii, si a armonizãrii spirituale. Întorcându-ne la registrul etic ce influenteazã si raportãrile în ordine esteticã, am putea considera culoarea roz purã, „inocentã“ („nevinovatã“, nu „naivã“), „copilãroasã“, cel mult „strengarã“, un „semn“ al iertãrii si al prieteniei dezinteresate, al „îmbunãrii“ relatiilor tensionate.
Ea contrasteazã printr-o fortã subtilã („sfioasã“, dar hotãrâtã) cu violenta ascunsã a manipulãrii sau cu autoritatea nelegitimã si neacceptatã. Era incitantã o analizã a „mitului“ Pink Floyd, dar gurile rele spun cã e cam depãsit...
Rozul poate fi o culoare a celui care iubeste lumea si libertatea. Este fascinantã pentru cã nu suportã constrângerile, dar nu se revoltã fãtis, ci determinã în tãcere o diminuare lentã, apoi o disparitie totalã a acestora. În industria filmului, muzicii, modei, fotografiei s.a., rozul este pentru unii creatori un simbol al senzualitãtii - poate si al sexualitãtii feminine, dar în aceastã acceptiune nu a reusit sã se impunã asemenea rosului, negrului sau violetului.
Numãrul 13 din Graphic Arts & Media scrie din nou despre roz: în cinematografie, Edith Piaf; în promovarea imaginii, brandul Barbie; în arta fotograficã, despre copiii „de vânzare“ ai Juliannei Rose. Si tehnologia prezentata sau colorata în roz aduce beneficii substantiale producãtorilor acesteia.
Ca si în GAM 12, mai multe rubrici sunt dedicate integrãrii europene, noilor standarde din poligrafie, media si publicitate, sanselor ca visele „roz“ sã devinã realitate. Un exceptional text al lui Perpessicius despre arta modernã, fericirea „sigilatã la colþuri“ si „slugãrnicie“ (supunere la rigorile normelor artificial instituite) completeazã un sumar generos si interesant. Multumesc echipei redactionale si partenerilor nostri.
Îmi face plãcere sã salut, si cu aceastã ocazie, organizarea târgurilor Advertising Show si Print Show la Bucuresti - unde vã asteptãm la standul nostru -, precum si a Zilei Utilajelor Tipografice Unitech, cãrora le doresc un succes cât se poate de... roz!

Criza cărţii şi asociaţia editorilor

2007-06-29T05:51:00.000-07:00

Criza cărţii şi asociaţia editorilor
Perpessicius (Cuvântul, an VII, nr. 2213, 20 iunie 1931, p. 1)

S-a constituit de curând o asociaţiune a editorilor din ţara românească. S-a ales un comitet şi s-a designat un sediu. Cineva ar spune: „Ce mai voiţi?“ Iar altul, mai puţin răutăcios: „Jumătate din treabă e făcută; putem aştepta în linişte cealaltă jumătate“. Nu suntem de părerea nici unuia dintre onoraţii glosatori ai faptului acestuia, până astăzi, divers. Că s-a constituit o asociaţiune a editorilor e mai mult decât frumos; este chiar lăudabil. De dovedit nu dovedeşte însă nimic, iar cât despre jumătatea pe care ar reprezenta-o începutul acesta, să nu mai vorbim. Am mai cunoscut astfel de asociaţiuni; aceleaşi nume le-am mai văzut figurând şi-n alte înjghebări, fără ca ceva din ceea ce curent se înţelege prin criza cărţii să fi fost mişcat din orbita determinărilor obşteşti.
Că este o criză a tiparului, în înţelesul de criză a cărţii, de literatură şi ştiinţă vulgarizată, este neîndoielnic. Şi ne gândim, desigur, la cartea românească. Literatura şi ştiinţa străină se desfac, în ciuda condiţiilor economice grele, încă destul de bine. După cum nu mai puţin bine se desfac traducerile din autorii de renume ai literaturii universale contemporane, ca o dovadă de ce perspective închide debuşeul românesc, nu numai pentru cărţile străine, dar, socotim noi, chiar şi pentru tipăriturile autohtone. Este deci o problemă a crizei tiparului, actuală şi acută, şi la atenuarea, dacă nu şi la rezolvarea ei, sunt îmbiaţi domnii din noua asociaţiune a editorilor, constituită deunăzi. Ceea ce vrea să spună că dacă aplaudăm naşterea acestui făt de zile negre - şi mai mult vrem să-l vedem viând, crescut şi înţărcat, aşezat după aceea la rosturile lui, la un început de autonomie biologică. Sau şi mai simplu: fie ca noua asociaţiune a editorilor să nu mai reediteze văicărelile foştilor prunci editoriali şi să purceadă de urgenţă la aflarea de mijloace curative, la victorie.
Pentru că, ni se pare, chestiunea e ceva mai simplă, la origine. Întrebarea este dacă actuala criză a cărţii poate fi remediată, şi în cazul acesta încercat totul, mijloc elementar sau eroic, ca ea să fie remediată.
În ce măsură şi-au pus problema aceasta a mijloacelor de acţiune editorii noştri, e inutil să mai insistăm. Am merge chiar mai departe, cu certitudinea că suntem în inima adevărului, şi-am spune că onoraţii noştri editori şi-au dat seama despre o criză a tiparului, abia după ce au aflat câte ceva în presa Apusului şi-n ecourile răzbite în presa din ţară. Atunci şi-au făcut casa şi, constatând deficite, nu s-au gândit să dispară, nici să-şi tragă un glonte, nici cum să le împlinească, ci, aşezaţi în pragul monumentalelor palate de beton, au scos vaiete disperate şi tânguiri din ce în ce mai dezgustătoare.
Când au văzut că Apusul organizează zile de vânzare publică, bâlciuri ale tiparului şi alte inovaţiuni anexe, le-au reprodus aidoma, ca şi cum ce se potriveşte Apusului merge şi la noi. Când au auzit vorbindu-se de o criză a supraproducţiei, au luat seama că tipăriseră prea mult şi au făcut totul să nu se mai tipărească nimic. Au făcut chiar mai mult: vina întreagă au dat-o pe seama blestemaţilor de autori. După ce că-i tipăriseră, voiau acum să-i mai şi vândă şi mai ales să li se dea socoteli adevărate, ba - te miri - şi bani? (Ce spun sunt fapte, nu vorbe.) Ce vor zice, mă întreb, astăzi, când vor afla că-n Apus versiunea supraproducţiei a căzut, nu ştiu. E de ajuns să spunem că statisticile franceze (pe noi ne-a ferit sfântul de aşa ceva) arată pentru 1931 un număr de 11.460 opere tipărite, mai mare deci decât pentru anii 1929 şi 1930. Este, spun cunoscătorii de acolo, o criză de valori (pe care recenta alegere a lui Pierre Benoît la Academie o punctează destul de sugestiv) şi este mai ales o criză de orientare. Se lucrează, susţin cunoscătorii, în Franţa, pentru 5000 de privilegiaţi şi se neglijează marea masă a cititorilor populari. Ceea ce, cu un cuvânt, înseamnă că problema crizei şi acolo, precum şi la noi, este aceea a desfacerii.
Iată prin urmare misiunea noii asociaţiuni a editorilor, constituită zilele acestea. Ea trebuie să lucreze în genul marilor întreprinderi, cu curaj, cu iniţiative multiple, cu puţin risc chiar. Nu e de ajuns să repetămcuvântul consacrat, după care cititorii cărţilor româneşti nu întrec cifra de 5000. Trebuie făcut totul ca să sporească până la una de rentabilitate. Şi lucrul e cu putinţă. N-avem o viaţă literară organizată. Ce editură a publicat o foaie bibliografică utilă şi corectă, ce editură s-a gândit să fondeze o foaie de reportaj literar de infinită eficacitate? Asociaţia editorilor va trebui să se gândească serios la aceasta. Apoi la zonele de desfacere şi la multiplicarea lor. Practicienii învăţământului ştiu de pildă că debuşeul şcolilor secundare, aşa de preţios şi prin bibliotecile de clase sau ale şcolilor, ca şi prin cumpărăturile individuale, stimulate de profesorii de literatură, nu formează întru nimic obiectul de preocupare al editorilor. Există o publicitate a cărţilor didactice. Nu este una a cărţilor de literatură sau ştiinţifice. Mai curând vezi prin cancelarii câte un „persian“ cu ştofe ieftine, decât un literat sau un editor în vizită de informare şi propagandă. Editorul stă la tejghea şi se consideră chit. Dar bibliotecile populare, dar bibliotecile municipale, dar zonele de vilegiatură, dar sezonul premiilor de sărbători sau de fine de an? Făcut-au ceva editorii să le stimuleze, să le crediteze, pe termen lung, sau să le genereze? Să sperăm că noua asociaţie a editorilor va trece la singura ofensivă efectivă, aceea a iniţiativelor, şi că nu se va mulţumi numai cu actul de naştere, de constituire, şi cu sediul asigurat.

Catehismul ziaristului

2007-06-29T05:49:00.000-07:00

Memorial de ziaristică*

Catehismul ziaristului
Perpessicius (Cuvântul, an IV, nr. 1138, 24 iunie 1928, p. 1)

N-avem la îndemână, în momentul de faţă, acea lucrare despre ziarism, a lui de Jouvenel, despre care relatau curierii noştri profesionali mai acum câţiva ani de zile. Se pare că ne-ar fi fost o bună călăuză pe drumul întortocheat şi presărat cu spini al presei româneşti de astăzi.
Însă actualitatea, în braţele căreia ne simţim încorsetaţi, conferinţa micii înţelegeri a presei, declaraţiile aşa de categorice ale ministrului nostru de externe, dezavuând cenzura şi mai ales prompta şi lipsita de delicateţe dezminţire cu care oficiosul guvernului s-a simţit dator să umbrească mesajul de occidentalitate al d-lui Titulescu - iată fapte din scrutarea cărora se pot extrage câteva norme, o icoană a ziarismului de la noi şi amare reflecţii în marginea unor deviaţiuni pe care muzeul monştrilor presei va trebui să le etaleze, spre pilda viitorimei, însoţite de cât mai delicate cărţi de vizită. Admiţând, fireşte, că astfel de proiecte n-ar fi prea puţin pentru lumea ceailaltă de la noi.
Dar ar fi negreşit mult şi bine, pentru alte latitudini, ba chiar şi pentru alte epoci, dacă din umbra istoriei n-ar pândi surprizele, mai elastice şi mai neaşteptate ca iepurii proverbului. Iscusită regizoare şi istoria asta! Un fel de divinitate, nicăieri anume prezentă şi peste tot de faţă, un fel de duh al evenimentului, ceva în felul electricităţii atmosferice, în stare să impresioneze numai aparatele de mare sensibilitate, cum ar fi de pildă delicatele ace magnetice sau reumatismul abscons al unui expert în higrometrie. Nu luaţi seama la aparentele contradicţii de ştiinţă. Interesul nu stă în imagine, şi mai ales în exactitatea ei. Ce-ar fi, v-aţi întrebat vreodată, dacă, de dragul logicei şi al perfectei suprapuneri de termeni, guvernul tuturor abuzurilor, dar şi al tuturor surzeniilor - în sens politic - s-ar opri în drum, şi-ar da la o parte ochearele graţie cărora vede numai înainte, ar surprinde ceva şi din ce se petrece pe de lături, ba ar lua seama şi la ce rămâne în urma lui! Nu zău, imaginaţi-vă ce dezastru! Oricât ar fi de proverbială insensibilitatea d-lui Guţă Tătărăscu, sunt sigur totuşi că inima de piatră şi obrazul de azbest al celebrului dramaturg ajuns subsecretar de stat s-ar înfiora şi colora în roz emoţional. Pe câtă vreme aşa cum sunt de la natură, aceste cugete şi simţiri guvernamentale sunt înclinate să-şi atribuie, raportate la luptele politice din Jugoslavia, o vădită superioritate. Cel puţin la noi nu se suprimă opoziţia. Şi când ar fi aşa de simplu şi aşa de uşor, dat fiind că partidul liberal, vestit totdeauna prin chestori herculani, şi-a mai asigurat o serie de atleţi în Parlamentul actual. Însă guvernul liberal este pentru eleganţă...
Ceea ce a dovedit şi cu prilejul actualelor două conferinţe, a micii înţelegeri şi a micii înţelegeri a presei. Ca să se facă palpabilă starea de nemulţumire stârnită şi generalizată, în presă, de măsurile vexatorii - şi gratuite, pe deasupra - ale cenzurii, comitetul de luptă, ales în cunoscutele întrevederi ale ziariştilor, a hotărât abţinerea ziariştilor români de la recepţiile oficiale pe care guvernul avea să le dea în cinstea diplomaţilor şi gazetarilor oaspeţi. A fost de ajuns ca oficioasele, de dimineaţă şi de seară (mai corect invers, pentru că din Edgar Quinet până-n Brezoianu comunicatele şi ordinele de luptă au nevoie de o noapte de drum) să protesteze, să dezavueze acest exces de ineleganţă ospitalieră, să blameze - minuni, în vremea noastră, se mai întâmplă deci - intruziunea unor elemente ce nu au nimic comun cu presa, în ţarcul d-lor Stelian Popescu şi Jean Zaharoff. Catehismul ziaristului, în ediţia oficinei din Brezoianu, iată ceea ce cunoaştem de multă vreme şi ceea ce ne-a fost dat urechilor să audă şi ochilor să citească, în ultimele zile festive ale Bucureştilor. A fi ziarist în concepţia d-lor antreprenori de publicitate înseamnă a fi un predestinat la slugărnicia guvernamentală, la agramatism, la apetit şi cam atâta. „Ce mă interesează, zic domniile-lor, că dumneata crezi altfel, cu toate că nu văd de ce nu crezi ca şi mine, că poate nu poţi crede altfel, că suferi şi te tângui de dragul libertăţilor cetăţeneşti şi al presei îndeosebi, poate să aibi dreptate - însă te rog să pofteşti la banchet. Ne-om răfui şi mâine, după ce va fi trecut obligaţia noastră de gazde.
De aceea te poftesc să vii la masă, să fii vesel, să ai bună dispoziţie, să faci puţin pe bufonul fardat, să nu pomeneşti nimic de cenzură şi alte lucruri de ruşine - şi-n urmă te poţi retrage mult şi bine în cortul d-tale.“ Cam la atâta se reduce tot catehismul ziaristului, în concepţia guvernamentală.
Şi, totuşi, rezoluţiile micii înţelegeri a presei referitoare la cenzurarea telegramelor străine ca şi la restituirea sumelor pentru cuvintele cenzurate, condamnare indirectă a abuzurilor în materie de libertatea presei, au apărut pe larg în coloanele presei guvernamentale, fără ca ea să roşească. Iată un record exclusiv rezervat oficialismului. Din fericire, însă, mai este presă în ţara românească. Hotărârea de abţinere a comitetului de luptă, ales de adunările de ziarişti, consolează. Pentru că nu se poate vorbi de un catehism al ziaristului, care să nu înceapă cu imperativul libertăţii absolute a presei, suprimarea cenzurii şi celelalte anexe. Doarme fiecare cum îşi aşterne, de-şi aşterne spini - pe spini, scria Heliade Rădulescu, în cunoscutele-i pledoarii pentru libertatea presei. Şi ziua de astăzi arată câtă dreptate avea.
_____________
(* Titlul rubricii este şi titlul volumului apărut la Editura Minerva, Bucureşti, 1970)

sorina dascalu: de ce din nou sau poate, din fericire, Perpessicius

2007-06-29T05:11:00.000-07:00

www.graphicarts.media.ro

de ce din nou sau poate, din fericire, Perpessicius

2007-06-29T05:05:00.001-07:00

Nu vom discuta din nou despre fundamente, principii, promovarea culturii (şi mediatice, şi poligrafice), despre identitatea noastră naţională şi tradiţia românească în noua conjunctură istorică a integrării europene, vom discuta - cu măsura bunului simţ, credem noi, despre... bunul simţ.
Când, în toamna lui 2006, am fost din nou „asigurată“, de majoritatea partenerilor noştri de atunci, de colaboratori şi specialişti, că vom avea tot sprijinul lor pentru a putea, în anul în care „ieşim în lume“, edita o publicaţie de nivel internaţional a „breslei“ (editori, tipografi, jurnalişti din celelalte tipuri de media şi oameni din relaţii publice-publicitate), un forum profesional autentic, cum ne dorim de peste 35 de ani (în 1973 a fost desfiinţat institutul de inginerie poligrafică şi de atunci ne tot „străduim“ să refacem modesta „uniune“a comunităţii de afaceri de profil), când, deci, am avut din nou discuţii deschise cu mulţi dintre „actorii“ cei mai mari ai industriei tiparului şi media, am concluzionat că e o dovadă de bun simţ să recunoşti că nu poţi să şi faci ceea ce ai afirmat cu hotărâre că vei face şi, în repetate rânduri, nu ai reuşit. De ce ai spus, totuşi, cu fermitate, că vei putea face? Nu din lipsa bunului simţ, probabil. Este o mică dramă aici. Din cauza unui „decalaj“ între maturitatea gândirii şi raţiunii şi cea afectiv-atitudinală. Atunci când fie înţelegerea şi cunoaşterea de tip raţional o „iau înaintea“ sentimentelor, a trăirilor afective, fie când viaţa noastră „sufletească“ este „mai dezvoltată“ decât ceea ce gândim conştient şi pătrundem prin intelect-raţiune. În mod normal, aceste neechilibre sau dezechilibre nu ar trebui să se poată manifesta decât la o personalitate sau un grup mic, unde influenţele reciproce între indivizi sunt foarte strânse. Din păcate, uneori apar şi în comunităţi întregi, formate dintr-un număr mare de persoane şi chiar peste timp. Bunul simţ, atunci, este prima „armă“ împotriva adâncirii „decalajului“. Bunul simţ este ceea ce ne uneşte, întotdeauna, indeferent de profesie, de experienţa de viaţă, de opţiunile noastre sociale, politice, culturale, manageriale.
Era (este) o chestiune de bun simţ să continuăm editarea revistei Graphic Arts & Media Business Review, deşi condiţiile în care aceasta este redactată, tipărită şi difuzată nu sunt tocmai cele mai favorabile apariţiei unui periodic specializat de ţinuta dorită. Era (este) o chestiune de bun simţ să vrem, să spunem şi să facem acest lucru, în pofida abandonării ideii de către mulţi dintre cei care au promis că ne vor susţine, din cauza falsei „concluzii“ că este (dar nu este!) „neprofitabilă“.
Perpessicius era o personalitate de rar bun simţ. Dumitru D. Panaitescu (fiul lui Perpessicius) era o personalitate de rar bun simţ. Prietenii unora dintre „cele mai de bun simţ“ personalităţi culturale ale României sunt, cel puţin, nişte oameni cu rar bun simţ. Sperăm că ne putem număra printre ei. Sperăm, cu egală îndreptăţire, că vă număraţi şi dv printre ei (printre prieteni, căci bunul simţ este o grijă a fiecăruia în parte)...
Efortul oricăruia dintre noi de a-şi regăsi şi recultiva propriul bun simţ nu este unul necesar. Se poate „foarte bine“ trăi şi munci şi dacă una gândeşti, alta spui, alta faci şi cu totul altceva simţi... Dar este un efort dezirabil. Bunul simţ este un fel de „frate mai mic“ al adevărului atât ca rost cât şi ca sens, atât despre tine însuţi cât şi despre semenii tăi şi lumea din care faci parte. Uneori este neplăcut. Incomod. Iritant. Pentru unii, poate dureros. Dar cu siguranţă nu este epuizant ci, dimpotrivă, generează o miraculoasă energie.

Idei vechi despre valoarea paradoxală a aproapelui

2007-06-29T05:02:00.000-07:00

Ni se întâmplă uneori, câtorva dintre noi, să avem privilegiul de a trăi, fie şi o vreme, în preajma unor oameni „de valoare“, cum ne place să le spunem acelora - foarte puţini - care sunt recunoscuţi şi acceptaţi ca atare încă din timpul vieţii lor, în comunitatea din care fac parte. Însă, deşi le suntem aproape (câteodată chiar în adevăratul sens al cuvântului), nu reuşim să receptăm la realele dimensiuni această valoare a lor. Să fie tocmai din cauza apropierii (sau proximităţii)?,
s-au întrebat, adeseori, gânditori şi analişti din diverse domenii şi orientări. Să se genereze, oare, o anumită familiaritate care să deformeze raportarea noastră la aceşti oameni altfel „deosebiţi“, cu o personalitate ieşită din comun - în sens pozitiv, desigur? Presupunem că nu ne referim la vechea vorbă cum că „nimeni nu e profet în ţara lui“ - calitatea umană nefiind legată în mod nemijlocit şi necesar (deşi ştim bine că Dumnezeu e în toate) de relaţia noastră (a fiecăruia, a comunităţii) cu divinitatea, în sensul că putem vorbi de autentică însemnătate pe alte niveluri şi în alte planuri decât cele ale religiozităţii-religiei. Există numeroase fapte aparent „mărunte“, pe care avem tendinţa să le includem cu mare uşurinţă (poate neglijenţă, de ce nu?) între cele cotidiene, banale şi neimportante. Când acestea se petrec în jurul tău, lângă tine, nu mai ai răgazul şi „distanţa“ să meditezi la natura lor şi să te întrebi dacă sunt sau nu „obişnuite“, dacă nu cumva au o încărcătură preţioasă pe care tu nu o vezi, care nici nu te incită să o descoperi. Dacă faptele bune mai sunt şi însoţite de o modestie rară, de o discreţie specifică multora dintre oamenii „de valoare“, de chiar imposibilitatea de a le stabili apartenenţa, „autorul“ - numindu-l aşa -, atunci se întrunesc toate condiţiile pentru o falsă (artificială, incompletă, improprie) integrare a rostului persoanelor respective şi a ceea ce fac pentru noi, ceilalţi, precum şi a sensurilor din mintea noastră (ne)corespunzând rostului lor. Ni se pare - credem, în cel mai fericit caz - că-i acceptăm aşa cum sunt, că-i înţelegem şi îi susţinem în împlinirea menirii pe care o au alături de noi. Dar ne înşelăm. Ne dăm seama şi afirmăm public că aceşti oameni sunt „valoroşi“, dar nu şi de ce (spunem asta, de ce sunt), cât de importanţi sunt, care este această „misiune“ a lor. Pricepem, ca despre nişte lucruri, că ne lipsesc şi avem nevoie de ei atunci când, din varii motive, nu mai sunt lângă noi. Ne creem iluzia, ca să devină totul suportabil, să nu ne învinovăţim, că-i putem „înlocui“. Iar după ce trec la cele veşnice, dacă noi mai suntem încă „pe aici“, ne trezim parţial din această deşartă atitudine şi le construim socluri măreţe. Prea târziu, fireşte...

cateva cuvinte despre lipsa dialogului

2007-06-29T04:57:00.000-07:00

Discutam, cu mai multa vreme in urma, cu un prieten din diaspora, despre caracteristicile unei persoane civilizate, contemporane noua (cum o recunosti, daca este sau nu educata in spiritul unor minime exigente). intr-un mod cu totul intamplator, lucra si el in domeniul comunicarii. Si spunea, pe buna dreptate, ca una dintre aceste trasaturi este sa raspunda, „pe limba“ celui care intreaba, unui apel la dialog, fie acesta direct, fata catre fata, telefonic, prin corespondenta „clasica“ sau electronica, printr-o scrisoare deschisa, in presa, ori alt mijloc de transmitere a mesajului. Este civilizat sa-i arati ca esti acolo pentru el, un minut, cinci minute, o ora, o saptamana, unui om care iti cere, uneori cu insistenta, dar pastrand la randul lui limitele bunului simt si ale politetii, sa-l ajuti sa caute si sa gaseasca un raspuns. Este posibil ca dincolo de acest raspuns sa se afle o solutie la o problema de care intr-o zi sa te lovesti si tu, iar atunci cand acest lucru se va intampla, vei sti deja care este cea mai buna cale spre iesirea din impas. Cati dintre noi suntem, in acest sens, persoane civilizate? Si cati dintre noi isi doresc, de fapt, sa se respecte, respectandu- i si pe cei din jur, tinand seama de aceste principii, mai ales daca nu exista niste norme stricte care sa le reglementeze comportamentul in societate? De ce sa ne straduim sa evitam blocajele de comunicare cand este mai simplu sa pozam in „nonconformisti“ sau in „persoane ocupate“ (ambele ipostaze sunt in mare voga)? Si, atunci, „tacem“, cu indiferenta - fata de ceilalti, dar, de fapt, fata de noi insine. Uneori mimam superioritatea, poate condescendenta, ca, adica, nu stiu altii cit de inalt elitar si ziditor este acest refuz de a folosi „instrumentele“ comune de limbaj... Nu o spun oare (si de ce n-or fi transmitand-o fara vorbe?) si majoritatea maestrilor diferitelor curente mistice?

Sa „taci“ numai pentru a te ruga sau a-ti asculta cu atentie inima. Daca nu mai bate cu putere, inseamna ca nu este nimic semnificativ in „tacerea“ ta, ca esti prada unei iluzii (nu indraznesc sa zic sau unei prostii, dar iata ca am zis-o), iar adevarul e departe de tine. Adevarul ca, daca ai ales sa traiesti printre semenii tai, ai si tu nevoie de ei chiar daca nu exact in acelasi timp si in aceeasi situatie in care ei au nevoie de tine... Si ar fi minunat daca ai avea de-a face cu persoane care nu neaparat te iubesc, ci sunt cel putin civilizate.

sa (re)descoperi cine esti cu adevarat

2007-06-29T04:55:00.000-07:00

Perioada vacantei (concediului) este, printre altele, daca ne referim la profesia noastra si, mai cu seama, daca aceasta este jurnalismul sau poligrafia, ori publicitatea (domenii în care specialistii nu au aproape deloc timp liber), cea mai potrivita pentru a medita la relatiile dintre oameni, la modul în care tu, persoana de obicei hiperocupata, te raportezi la cei din jur si la cum se raporteaza semenii tai la tine sau unii la ceilalti. Este important, în aceste putine momente de ragaz si de repaus, sa (re)descoperi cine este cu adevarat dincolo de imaginea pe care o arati lumii - si cine se afla realmente dincolo de imaginea afisata de parteneri, de colegii tai, de colaboratori, clienti sau, uneori, pur si simplu, omul „de pe strada“, care poate ca reprezinta publicul tau - sau de care va depinde, la un moment dat, încrederea pe care o au oamenii în tine. Trebuie sa te întrebi daca nu cumva tu, sau ei, ai uitat, ori au uitat ca minunatul si atât de rarul – deci pretiosul - lucru bine facut este oferit „pietei“ de catre persoane care se respecta pe sine si vor sa-si pastreze demnitatea - deci asteapta sa fie respectate - si nu de umbre, simulacre, impresii, imagini, oricât de reusite, oricât de frumoase ar fi. Este o chestiune de etica, daca vrem, una de management al resurselor umane, de rationalitate civica, sociologica, economica, politica...,dar pâna la urma este vorba de liantul cel mai important care ne determina viata si calea pe care o urmam. Este rostul nostru de a fi - persoane unice si irepetabile, aflate în relatie. Sa fie aici si un adânc înteles religios? Desigur, dar sa nu discutam pe o tema atât de grava în vacanta, nu?!
Spunea un prieten drag, inginer „vechi“ si profesor cândva, dl Matei Vladeanu, ca una dintre cele mai serioase probleme ale industriei tiparului si media din România este defectuoasa gestionare a resurselor (si materiale, dar în primul rând a celor umane). Iar un alt specialist cu foarte multa experienta, dl Neculai Stentel, sublinia caracterul antiasociativ al românilor. Sunt afirmatii de acuta actualitate. Înainte de a va prezenta reportajul cel mai recent realizat la Compania Nationala a Imprimeriilor Coresi (începând cu numarul 11), consideram ca este util sa recitim împreuna aceste interviuri consemnate cândva în Revista Tipografilor (mai 2003, în preajma evenimentului de la Durau, care a prilejuit „actul de nastere“ al proiectului GAM); dintre acestea, începem cu articolul în care pe atunci directorul comercial Matei Vladeanu, acum directorul tehnic al CNI Coresi, explica: „Problema e ca s-a ajuns sa se lucreze cu oameni care se dau drept ce nu sunt, este deci necesara o «repunere la locul lui a fiecaruia, dupa valoarea lui». Primul obiectiv al unei asociatii ar trebui sa fie de cunoastere: a capacitatii profesionale a resurselor umane din domeniu, a potentialului de productie si difuzare, a specificului dotarii fiecarei tipografii... Este nevoie si de transparenta informationala, dar si de o integrare unitara a datelor de care dispunem...“
În celelalte pagini ale GAM 10, câte ceva despre publicitate si reclame - si numeroase alte gânduri de vara... Caci, în vacanta (concediu), toata lumea citeste publicatiile editate de Golia...

"neproductivitatea" culturii

2007-06-29T04:54:00.000-07:00

Dublarea numarului de pagini si restructurarea informatiei pe module de specialitate ("dosare cu microstudii”, dictionare) si rubrici tip "magazin” sau "stiri”, respectiv "corespondenta de presa”, ne-au facilitat acordarea de mai mult spatiu editorial si altor medii de comunicare si promovare a imaginii decat celor mai "profitabile”. Stim cu totii ca subdomeniile care investesc (suficient, strategic si pe termen lung) in reclamele tiparite sunt cele "productive” si "comerciale”, ce isi "scot banii” cheltuiti in acest mod din vanzari; de asemenea, sectoarele care isi permit sa sustina financiar formarea profesionala (fie si a "capitalului uman”) sau cultura sunt tot cele de natura "productiva” sau "comerciala”. Avem in fata, asadar, niste tipuri - speciale ori nu - de "afaceri”, de care, vrem, nu vrem, depind existenta si evolutia activitatilor - cu riscul de a ma repeta si de a nota inca o data un truism -, asa-numite "neprofitabile”. Artele, religia, filosofia, cultura in ansamblu, educatia, comunicarea mediatica si publicitatea dedicata acestora au nevoie de un sprijin financiar, paradoxal, cu atat mai insemnat cu cat sunt mai "nobile”, mai "rafinate”, mai "elevate”, prin urmare mai "gratuite”. Scria cineva, insa, ca americanii - spre deosebire de romani, de pilda - ar plati oricat ca tanara lor cultura de consum sa fie considerata, cel putin prin statistici asupra receptarii, asemanatoare celei inradacinate in traditii de pe continentul european. De fapt, de ce americanii - sau oricine altcineva - in conditiile in care nivelul de trai si civilizatia lor reusesc sa ofere solutii problemelor social-politice, juridice, economice, de securitate etc. (presupunand ca acest adevar nu este discutabil), si-ar dori sa cultive si alte valori - sau sa aiba cel putin imaginea ca ar fi preocupati si de acestea? De ce un "om de afaceri” din State, de exemplu, se lasa convins mai usor decat un roman (la fel de bogat) sa "sponsorizeze” artele plastice, arhitectura religioasa, filmul cult sau documentar, publicatiile misionare, radioul de perspectiva crestina, invatamantul media etc.? Sa fie el un "vizionar” al "plusvalorii” (financiare) ascunse in asemenea demersuri si obtinute, indirect, mai tarziu? Sau sa aiba, dincolo de aparente, un crez care aici, desi afirmam cu tarie si mandrie contrariul, s-a pierdut? Este numai una si nu cea mai importanta tema a numarului 8 GAM. Va propunem, in orice caz, cateva subiecte de reflectie si puncte de reper, mai numeroase si mai atent selectate, de o calitate mai relevanta privind principiile pe care le respectam. Multumim, pentru acest lucru, tuturor partenerilor nostri.

ce nu este GAM

2007-06-29T04:53:00.001-07:00

Dupa ce mi s-a cerut, data fiind reala sau presupusa legatura cu teologia, sa explic ce este Graphic Arts & Media, de unde si de ce, adica, articole de profil cultural-religios intr-o revista „tehnologica“, acum, datorita aparitiei in sloganul nostru al minunatului „intru“ al lui Constantin Noica, sunt aproape „somata“ sa spun ce nu este Graphic Arts & Media si, daca se poate, sa dau un foarte important „verdict“: GAM nu e o publicatie de filosofie! Prima mea specializare si cea mai temeinica fiind filosofia, avand si printre ceilalti coordonatori de proiect licentiati in filosofie - lucru pe care l-am mai declarat public, caci nu este un fel de „secret jenant“ al cuiva care se ocupa ulterior de altceva decat „a fost format initial“ sa faca -, cred ca stiu si pot sa-mi asum raspunderea pentru, in cel mai „rau“ caz, jocul de cuvinteconcepte „cheie“ din textul unui slogan. Dar este departe de a fi un mijloc euristic de transmitere a mesajului. De asemenea, daca GAM nu are, de la primele numere, coerenta si consistenta urmarite, daca principiile si structura unei asemenea publicatii nu sunt suficient de clare pentru cei care simt nevoia sa aplice etichete, sa categoriseasca, sa imparta lumea in bucati cat mai mici si sa fie singurii care au autoritatea sa le permita acestora sa comunice sau nu, daca unora li se pare o data in plus suspecta o revista (o data pentru simplul fapt ca e canal media) pentru ca nu o pot intelege indeajuns si, in consecinta, nu-i pot prevedea si controla evolutia, acestea toate nu sunt pentru ca eu - si echipa noastra - nu ne marturisim deschis intentiile si nu ne definim „obiectiv“ demersul mediatic. Dar, desigur, pot sa-i „linistesc“ totusi pe unii dintre corespondentii nostri: GAM nu este o revista de filosofie. Cu toate ca, in unele numere (pentru ca ne-am propus sa-i organizam continutul de aici incolo tematic), teoria informatiei si comunicarii, a cunoasterii si culturii, studiile asupra mediilor, a modului in care se vehiculeaza in societate cuvintele, imaginile, simbolurile etc., vor capata, pe langa cele teologice, accente filosofice mai ferme. Nu vrem, cum ne „reprosa“ un foarte drag colaborator al nostru, sa-i „culturalizam“ - pentru echilibru - pe reprezentantii stiintei si tehnicii sau pe cei ai mass-media comerciale, nici sa-i „convertim insanatosindu-i“ mai usor - prin argumentatie - pe ultimii frumosi nebuni de la noi sau de aiurea si, de altfel, nu judecam pe nimeni. Ci doar povestim despre noi, despre experienta noastra, preocuparile noastre, grijile sincere pe care ni le facem in legatura cu viata in aceasta cultura mica - dar, speram, puternica -, in aceasta civilizatie, ale carei reusite si le revendica mereu cei din afara ei si ale carei neimpliniri ne sunt intotdeauna dureros de proprii.
In aceasta ordine de idei, la sugestia unui coleg (absolvent de filosofie si doctorand in filosofie...), va intrebam pe dvs.: ce inseamna „comunicare intru comuniune“? Cum „decodificati“ dvs. aceasta sintagma? De ce, pe foarte multi, nu v-a mirat „conceptul“ GAM ci v-a placut, l-ati acceptat si ne-ati felicitat pentru „curajul“ incercarii noastre? De ce este vorba de curaj in acest caz? Deocamdata, pana la inceputul lunii ianuarie, nu putem lansa si un forum. Asteptam insa mesajele dvs. la redactie si promitem sa raspundem cu promptitudine. Intrucat nu vom reusi nici sa aparem cu numarul 8 pana la sarbatorile de iarna (va fi la dvs. la jumatatea lunii ianuarie) - pentru a vi-l trimite cu urarile noastre, va dorim Craciun fericit, multa bucurie alaturi de apropiatii dvs., sanatate si La multi ani!

de ce scriu atit de putine editoriale

2007-06-29T04:50:00.000-07:00

Am fost intrebata adesea de ce, in ultimul timp, scriu atat de rar - si, mai ales, de ce nu mai „atac“ taramul atat de dorit de foarte multi jurnalisti, al editorialelor...
Specialistii din domeniu au inceput, de asemenea, sa nu ma mai intalneasca in cautarea unor personalitati de larga notorietate, care sa-mi acorde interviuri, sau pe „terenul minat“ al subiectelor „tari“ de reportaj. Sunt suspectata - nejustificat - de reintoarcerea in „turnul de fildes“ al filosofiei/teologiei, lucru pe care, de altfel, nu-l consider nici eu de neconceput, cu singura rezerva asupra aspectului „izolarii“ mele. Cred si azi ca atat filosofia, cat si teologia, traiesc cu adevarat numai in „agora“, in „for“, in mijlocul oamenilor. Consider si astazi ca filosofarea este un tip de comunicare intru comuniune, iar filosofia, ca si teologia, in unele demersuri - nu toate, medii culturale ale caror existenta si evolutie nu sunt incompatibile cu ale celorlalte medii. Pot raspunde si azi, cu aceeasi fermitate, unui fost director de institut cultural national, ca stiinta si tehnologia inseamna tot cultura, ca massmedia autentice reprezinta cultura, ca relatiile publice si marketingul presupun o „grea“ (fie si numai prin complexitate) cultura, prin urmare, un „filosof al culturii“ (fac referire la un subdomeniu al filosofiei, denumit asa prin uzanta - „filosofia culturii“ -, altminteri, intr-un sens mai profund, un filosof ori este „al culturii“ ori nu este deloc) poate sa se ocupe, linistit, de soarta unei asemenea culturi, fara teama de a se „discredita“ si fara impresia ca isi pierde vremea cu pseudoprobleme. De ce, totusi, scriu atat de „putin“? Pentru ca uneori, dupa foarte multa incapatanare, dupa eforturi imense, dupa o „lupta cu tine insuti“ inversunata, dupa o cultivare atat de „hotarata“ incat risca absurdul, reusesti sa dobandesti o experienta - aproape insuportabila pentru unii - a esentialului intr-o profesiune de credinta - si abia atunci incepi sa asculti, sa taci si sa ai rabdare. Scriu atat cat scriu, ce si cum scriu, pentru ca abia acum ii ascult pe ceilalti. Pregatim un numar special despre profesia si statutul jurnalistului. În echipa noastra sunt cativa (alti) licentiati in filosofie, dupa cum, nu este un secret ca sunt mai multi teologi. Unii sunt insa la departamentul de service calculatoare si retele, altii la dtp si pre-press, la tiparul ofset sau la cel flexografic, la marketing si publicitate... Si trebuie sa avem o discutie „deschisa“ (catre si dinspre public) despre urmarea sau „tradarea“ vocatiei in cazul nostru. Sunt dispusa - si poate ca ma „pricep“ mai mult decat alti jurnalisti, totusi, sa vorbesc si sa scriu in numele „filosofilor“ care „fac“ poligrafie si presa specializata (in altceva decat domeniul formarii lor fundamentale), dar ne aflam intr-o perioada in care mai importanta este, cu siguranta, repet, ascultarea reciproca...

2007-06-29T03:51:00.000-07:00

Momentan, blogul este in constructie. Va rugam reveniti.